Omul să nu se încreadă mult în sine, căci este ușor de a cădea precum și cel ce cade să nu se descurajeze, căci întoarcerea lui spre virtute este lesnicioasă și de multe felur
“Eu drept aceea așa alerg, nu ca cum n-aș ști” (I Cor. 9, 26). Îndemnându-i cu exemplu luptelor dinafară, la urmă se pune și pe dânsul la mijloc, care este mijlocul cel mai bun de învățătură, ceia ce se vede făcând pretutindeni. Dar ce va să zică: “nu ca cum n-aș ști”? “Eu, zice am privirea ațintită spre un scop anumit, iar nu în zadar și fără scop, căci cu ce sunteți voi folosiți, dacă intrați în capiștele păgânești și prin aceasta vă arătați așa zisa voastră perfecțiune? Cu nimic. Nu așa, însă sunt eu, ci toate cele ce fac, le fac pentru mântuirea aproapelui. De arăt desăvârșirea mea pentru dânsul (aproapele) o fac, de sunt cu pogorământ pentru dânșii o fac, de covârșesc pe Petru în aceia că nu iau nimic de la voi, o fac tot pentru cei de aproape ca să nu se scandalizeze, de mă pogor mai mult decât toți, tăind împrejur și răzându-mi capul, tot pentru dânșii o fac ca să nu-i amăgesc”. Aceasta va să zică:” nu ca cum n-aș ști”. “Dar tu zice de ce mănânci în capiștile idolilor, spune-mi? Însă nu ai a-mi spune nici o cauză binecuvântată. “Mâncarea zice nu te va pune înaintea lui Dumnezeu, că nici de vei mânca îți va prisosi, nici de nu vei mânca, îți va lipsi” (I Cor. 8, 8). Deci, zice tu alergi cum s-ar întâmpla și fără vreun folos”. Aceasta înseamnă “ ca cum n-aș ști”.
„Așa mă lupt, nu ca cum aș fi bătând văzduhul”, zice și cu acestea iarăși făcând aluzie la dânșii, care se luptau fără scop, ca și cum băteau văzduhul. “Eu zice am pe cine să lovesc, adică pe diavolul, tu însă nu-l lovești, ci stai nepăsător înaintea lui”. Până aici el îi cruță spunând acestea. Fiindcă prin cele de mai înainte el i-a atins cu mai multă putere, la urmă iarăși moaie certarea, păstrând lovitura cea mai adâncă pe la finalul cuvântului. Aici spune că ei se luptă în zadar, iar mai încolo arată că ceia ce fac este spre răul capului lor și că chiar fără vătămarea aproapelui, nici ei nu vor fi fără vinovăție îndrăznind a face de acestea.
“Ci îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robei, ca nu cumva altora propovăduind însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27). Aici îi arătă pe dânșii ca supuși poftei pântecelui căruia lăsându-i frânele slobode, îl imbuibează sub masa perfecțiunii, ceia ce și mai sus jelind zicea: “ bucățele pântecelui și pântecele bucatelor”. Fiindcă îmbuibarea aduce și curvie și chiar și idolatria tot ea o a născut, apoi apostolul cu drept cuvânt ca în multe locuri se atinge cu putere de această boală și arătând câte a pătimit pentru Evanghelie. După cele mai dinainte spune și acestea. „După cum, zice, am covârșit cele poruncite, ceia ce nu mi se pare fi ușor lucru – “ toate le răbdam” zice mai sus – așa și acum eu rabd multe necazuri, ca să viețuiesc cu înțelepciune. Dacă pofta și tirania pântecelui este greu de supus, totuși eu le înfrânez și nu mă predau pe mine patimei ci sufăr orice durere numai ca să nu fiu târât de ele. Deci să nu credeți că eu le fac acestea fără necaz și muncă. Căci alergarea este și loc de luptă și tirania naturii, care se ridică într-una și voiește a fi slobodă însă eu nu îngădui aceasta, ci o potolesc și o supun cu multe osteneli și sudori”. Acestea le spune apostolul pentru ca nimeni să nu se descurajeze în luptele pentru virtute, fiind oarecum cu anevoință aceasta. De aceia și zice el: ”Ci îmi chinuiesc trupul meu și-l supun robiei”. N-a zis “ îl nimicesc” sau “ îl pedepsesc” – fiindcă trupul nu este dușmanul omului – ci “ îl chinuiesc și îl supun robiei”, ceia ce o face numai stăpânul și nu războinicul, dascălul iar nu dușmanul, pedagogul, iar nu corupătorul. “Ca nu cumva altora propovăduind însumi să mă fac netrebnic”. Deci dacă de aceasta se teme Pavel, care a învățat atât și se teme după ce deja a propovăduit Evanghelia, a devenit înger în trup și a dat dovadă de o așa de mare îngrijire de lumea întreagă, apoi noi ce să mai zicem? “Să nu vă închipuiți, zice că dacă ați crezut, apoi aceasta vă este de ajuns pentru mântuirea voastră. Că dacă mie care am propovăduit și am învățat și multe altele am făcut și încă nu îmi sunt de ajuns numai acestea, de nu voi face neînvinse și toate cele ale mele apoi cu atât mai mult vouă”.
După aceia trece la alte exemple și după cum mai sus el a vorbit de apostoli, de obișnuința comună, de preoți și de dânsul, așa și aici vorbind de luptele olimpiace și de dânsul. Iarăși aleargă la Vechiul Testament. Și fiindcă urmează a-și face vorba mai aspră apoi și îndemnul ce îl dă este comun și vorbește nu numai de cele puse deja înaintea lor, ci și în general de toate boalele ce bântuiau printre corinteni, când vorbea mai sus de luptele dinafară, zicea: “Au nu știți”? iar aici zice: ” Nu voiesc ca să nu știți voi, fraților”. (I Cor. 10, 1-5). Aceasta o spunea arătând că dânșii încă nu erau bine învățați. Dar ce este pe care nu voiești ca ei să n-o știe? “Că părinții noștri toți sub nor au fost și toți prin mare au trecut și toți prin Moise s-au botezat, în nor și în mare și toți aceiași mâncare duhovnicească au băut, că beau din piatra cea duhovnicească care urma, iar piatra era Hristos. Ci nu intru cei mai mulți dintru dânșii a binevoit Dumnezeu”. Dar oare de ce spune el acestea? Ca să arate că precum pe aceia nu i-a folosit cu nimic că s-au învrednicit de un dar atât de mare, tot așa și acei care s-au învrednicit de botez și s-au bucurat de tainele duhovnicești nu vor fi folosiți cu nimic, dacă nu vor da dovadă de o viață vrednică de harul primit. De aceia și pune înainte tipurile botezului și a tainelor. Dar ce va să zică: “Și toți prin Moise s-au botezat?” Adică după cum noi care am crezut în Hristos și în învierea Lui ne-am botezat, așa și aceia s-au botezat, împărtășindu-se acelorași taine. “Că ne botezăm, zice pentru cei morți” (I Cor. 15, 20), adică pentru trupurile noastre. Tot așa și aceia încurajându-se în Moise, adică văzându-l pe dânsul cel întâi trecând marea Roșie, au îndrăznit și ei de a trece prin mare. Și fiindcă voiește de a pune tipul aproape de adevăr, el nu vorbește chiar așa, ci și de tip vorbind face uz de numiri adevărate.
Aceasta deci, este simbol al botezului iar cele ce au urmat după trecerea israeliților prin marea Roșie, sunt simboluri ale cinei cea de taină. Precum tu de pildă mănânci trupul Domnului așa și aceia mâncau mana în pustie și după cum tu bei sângele Lui, așa și dânșii beau apa din piatră. Și dacă cele date lor erau lucruri văzute și pipăite, totuși li se înfățișa ca duhovnicești, nu în urmarea naturii lor ci după harul darului și odată cu trupul hrănea și sufletul, ridicându-l la credință. De aceia nici nu vorbește nimic apostolul pentru hrană, fiindcă era ciudată, nu numai în modul cum li se dă, ci și în natura ei – fiindcă era mană – însă când vorbește de băutură – fiindcă era la mijloc numai felul cum li se dă, care era paradox – apoi a fost nevoie de construirea unei anumite fraze. Pentru care zicând “că aceiași băutură duhovnicească beau” adaugă imediat: “Că beau din piatra duhovnicească, care urma” și la urmă: “ iar piatra era Hristos”. El nu vorbește aici de natura apei cea din piatră, care poate că izvora și mai înainte de aceasta, ci o altă piatrș duhovnicească a făcut atunci totul ce s-a făcut, adică Hristos, cel ce pretutindeni era prezent printre dânșii și toate le săvârșea într-un mod minunat. De aceia și zice el: “Care urma”.
Ai văzut înțelepciunea lui Pavel? Cum el arată pe Hristos ca pe dătătorul amândoura acestora și cum prin aceasta el pune tipul aproape de realitate sau de adevăr? “Cel ce a dat israeliților zice a pregătit și masa aceasta, el a dus și pe aceia prin mare și tot el te-a dus și pe tine prin botez, acelora le-a dat mana și apa în pustie, iar ție ți-a dat trupul și sângele Său”. Acestea sunt cele ale darului său, dar noi să vedem și cele ce urmează după acestea și să judecăm dacă a cruțat pe cei ce s-au arătat nevrednici de acel dar. Însă nu vei avea ce spune. De aceia a și zis: ”Că nu intru cei mai mulți dintru dânșii a binevoit Dumnezeu”, deși i-a fost cinstit cu o așa cinste. Dar o asemenea cinste cu nimic nu i-a folosit, de vreme ce cei mai mulți s-au pierdut. Și cu toate acestea toți s-au pierdut, însă ca să nu se pară ca el proorocește și acestora o pierdere totală, zice numai că “cei mai mulți”. Deși israeliții erau nespus de mulți, totuși mulțimea lor cu nimic nu i-a folosit. Toate cele ce a făcut cu dânșii erau dovada cea mai pipăită de dragostea lui Dumnezeu pentru dânșii, însă aceasta cu nimic nu i-au folosit pentru că nici ei nu dovedeau cele cuvenite în schimbul acelei dragoste. Fiindcă cei mai mulți nu credeau cuvintelor celor pentru gheenă, ca nefiind de față și nevăzându-se, apoi le dovedește din faptele petrecute deja că Dumnezeu pedepsește pe cei ce păcătuiesc, chiar de se arată de mii de ori binefăcător al lor. “Dacă, zice nu credeți cele viitoare, cel puțin pe cele trecute nu puteți să nu le credeți. Căci judecați voi singuri în câte feluri a binefăcut cu dânșii”: i-a izbăvit de robia cea din Egipt, marea Roșie a făcut-o așternut picioarelor lor, le-a scoborât mana din cer, din fundul pământului a izvorât izvoare de apă cu totul străine și paradoxe, pretutindeni sta de față și făcea minuni printre dânșii și din toate părțile îi apăra. Însă fiindcă ei nimic vrednic de dar n-au arătat, nu i-a cruțat deloc, ci pe toți i-a nimic”. “Pentru că au căzut în pustie” zice, voind a învedera prin aceste vorbe pierderea lor cea fără de veste, cum și pedepsele și osândele trimise asupra lor de la Dumnezeu și că n-au izbutit în câștigarea premiilor ce le sta înainte. Fiindcă toate acestea le-a făcut cu dânșii nu în pământurile făgăduinței ci departe mult de acea țară, de aceia și pedeapsa ce le-a dat a fost îndoită pe deoparte că nu le-a îngăduit de a vedea pământul acelei țări, care le fusese făgăduit, iar pe de alta că i-a și pedepsit greu. “Dar, zici tu ce au a face acestea cu noi”? Au a face mult pentru care a și adăugat: “ Și acestea pilde s-au făcut nouă” (I Cor. 10, 6). Deci precum darurile sunt pilde, adică tipuri, forme, modele, tot așa și pedepsele sunt tipuri și după cum botezul și masa cea sfântă (cina cea de taină) au fost preînchipuite prin marea Roșie și prin mana cea din pustie, tot așa și prin cele de după aceasta, fiindcă se vor pedepsi toți cei nevrednici de darul căpătat. Cu alte cuvinte toate acelea preziceau cu mare glas ca să ne facem mai înțelepți prin exemplele acelora. Pentru care a și adăugat: “ ca să nu fim poftitori de rele, precum și aceia au poftit”. Deci după cum în binefaceri au premers tipurile și a urmat adevărul tot așa va urma și în pedepse. Ai văzut cum el dovedește că nu numai vor fi pedepsiți cei nevrednici de darul câștigat ci încă chiar mai grozav decât aceia? Că dacă unul este tip și celălalt este adevăr, apoi numai încape îndoială că mare va fi superioritatea și în pedepse, după cum este și în daruri.
Dar tu gândește-te de cine se atinge apostolul mai întâi, de cei ce mâncau în capiștile idolilor, căci spunând “ca să nu fim poftitori de rele” ceea ce de astfel este o zicere generală, la urmă adaugă și faptele cele rele în particular, arătând că fiecare din păcate se face dintr-o poftă rea. Și mai întâi aceasta o pune înainte: ” Nici slujitori idolilor să vă faceți, precum unii dintru dânșii, precum este scris: șezut-a poporul de a mâncat și a băut și s-a sculat de a jucat” (I Cor. 10, 7). Ai auzit cum la urmă-i numește și idolatri? Aici însă el numai cât vorbește, iar mai departe și dovedește. Mai întâi arată și cauza pentru care ei alergau la acele ospețe, adică gastrimarghia sau imbuibarea pântecelui. De aceia zicând: ”ca să nu fim noi poftitori de rele” și adăugând încă: ”nici slujitori idolilor să vă faceți”, la urmă pune și cauza acestei nelegiuiri, că “s-a sculat de a jucat”. “Precum acela, zice din îmbuibarea pântecelui a căzut în idolatrie, așa și voi să vă temeți ca nu cumva din ceia ce sunteți să cădeți în păcat”.
Ai văzut cum a dovedit că acei așa ziși desăvârșiți, erau mai desăvârșiți decât ceilalți pe care îi batjocoreau? Aceia păcătuiau nu numai prin faptul că nu erau îngăduitori cu ceilalți, ci și pentru că pe unii îi ademeneau să păcătuiască în neștiință, iar pe alții prin îmbuibarea pântecelui. Așadar pierderea acelora este socotită ca pedeapsă a faptelor lor, iar pe aceștia nu-i lăsa de a raporta aiurea pretextul păcatului lor, ci îi arată răspunzători și pentru păcatul lor, în același timp și pentru vătămarea adusă altora.
“Nici să curvim, precum unii dintre dânșii au curvit” (I Cor. 10, 8). Dar de ce oare mai amintește iarăși de curvie, pe câtă vreme a vorbit atâtea mai înainte de ea? Obișnuința lui Pavel este pururea, ca atunci când vorbește de păcate multe, să le pună în ordinea lor și fiecare din ele să stea de față și iarăși când vorbește de alte păcate să amintească de cele mai dinainte, ceia ce făcea și Dumnezeu în legea veche, când la fiecare din păcatele făcute de israeliți le amintea și de vițelul de aur ce-l aveau în pustie și astfel punea la mijloc păcatul acela. Aceasta o face și Pavel aici amintindu-le și de curvie la un loc cu celelalte și învățându-i că și acest rău tot acolo se naște, adică din gastrimarghie. De aceia a și adăugat: “Nici să curvim precum au curvit unii dintre dânșii și au căzut într-o (singură) zi douăzeci și trei de mii”. Și de ce oare n-a pus aici și pedeapsa cea pentru idolatrie? Sau fiindcă era învederat și lămurit sau că o pedeapsă atât de grozavă nu a fost atunci ca cea de pe timpul lui Balaam când s-au sfârșit în Beelfegor, nu numai bărbații madianiți ci și femeile lor purtate în triumf, ca cele ce târâse pe israeliți în desfrânări înfricoșate, după sfatul lui Balaam. Cum că acel sfat viclean a fost a lui Balaam, aceasta o învederează însuși Moise după aceasta, spunând astfel cam pe la sfârșitul cărții Numerilor: ”Și pe Balaam feciorul lui Beor l-au omorât în războiul cu Madiam, împreună cu răniții lor… și au luat toată prada lor. Și s-a mâniat Moise pe cei mai mari ai oștirii… și a zis: pentru ce ați prins vii pe femei? Că acestea au fost fiilor lui Israel, după cuvântul lui Balaam, ca să părăsească și calce cuvântul Domnului pentru Fegor” (Numeri 31, 8, 12, 14, 15, 16).
“Nici să ispitim pe Hristos, precum și unii dintre dânșii au ispitit și de șerpi au murit” (I Cor. 10, 9). Prin acest pasaj iarăși face aluzie la un alt păcat, pe care-l și pune cam pe la sfârșit, învinovățindu-i că se luptau pentru semne și minuni, fiindcă din cauza ispitelor se moleșise, zicând printre dânșii: ”când vor veni oare cele bune, când răsplata? De aceia și adaugă pentru aceasta îndreptându-i și înfricoșându-i: ”Nici să cârtiți, zice precum unii dintre dânșii au cârtit și s-au pierdut de pierzătorul” (I Cor. 10, 10). Fiindcă ceia ce se cere, nu este numai de a pătimi pentru Hristos, ci încă și de a răbda toate cele venite cu bărbăție și cu toată mulțumirea. Căci aceasta este adevărata cunună, care dacă n-ar fi apoi atunci cea mai mare pedeapsă ar întovărăși pe cei ce cu nevoie întâmpină ispitele și necazurile. De aceia și apostolii fiind bătuți se bucurau, de aceia și Pavel se bucura întru ispite.
„Și aceste pilde toate s-au întâmplat acelora și s-au scris spre a noastră învățătură, la care sfârșiturile veacurilor au ajuns” (I Cor. 10, 11). Iarăși înfricoșează vorbind de sfârșit și pregătește auditorul de a aștepta chiar și mai mari decât cele petrecute. “Cum că vom da seama zice este învederat din cele spuse până chiar și celor ce nu cred în gheenă, însă că acea pedeapsă va fi mai grea, apoi aceasta se învederează prin binefacerile cele multe de care ne-am bucurat, a căror tipuri au fost cele din legea veche. Că dacă este superioritate în daruri desigur că va fi și în pedepse. De aceia le a și numit tipuri care să zică că pentru noi s-au scris și le-a amintit la sfârșit, ca să ne amintească de sfârșitul veacurilor. Căci pedepsele de acolo nu vor fi ca cele de aici, care se sfârșesc și aici în viața prezentă, tot așa și cele de acolo vor rămânea pentru vecie. Când el spune” sfârșiturile veacurilor” nimic alt nu zice, decât că stă de față judecata cea înfricoșată.”
„Pentru aceia celui ce i se pare că stă, să ia aminte ca să nu cadă” (I Cor. 10, 12). Aici iarăși doboară trufia celor ce-și închipuiau lucruri mari de știința lor. Că dacă cei ce s-au bucurat de atâtea binefaceri și încă au pătimit în așa fel, unii pentru că au ispitit, iar alții numai pentru că au cârtit au fost pedepsiți și încă mulțimea lor n-a putu îmblânzi pe Dumnezeu și nici altceva apoi cu atât mai mult vom pătimi noi, dacă vom fi cu băgare de seamă și nu vom priveghea. Și bine a zis: ”celui ce i se pare că stă”, fiindcă a se încuraja cineva și a se încrede în sine, nu va să zică a sta, după cum trebuie a sta, căci un astfel de om iute va cădea. Chiar și aceia dacă nu s-ar fi încrezut într-înșii și dacă n-ar fi cugetat lucruri mari de dânșii, ci chiar ar fi fost umiliți, n-ar fi pătimit atâtea. De unde se vede apreciat că mai cu seamă mândria și trândăvia din care izvorăște și gastrimarghia, sunt începuturile tuturor relelor. Astfel că chiar de ai stat, totuși păzește-te să nu cazi. A sta aici nu este cu putință de a sta cu adevărat, până ce nu ne izbăvim de valurile vieții prezente și până ce nu vom pluti spre limanul cel fericit.
Partea morală – Despre aceia că cei ce stau să nu se încreadă mult într-înșii și nici cei ce cad să nu se descurajeze, de vreme ce întoarcerea lor către virtute este cu înlesnire și de multe feluri
Deci nu cugeta la lucruri mari dificile fiindcă stai, ci păzește-te de cădere. Că dacă Pavel cel mai vânjos decât toți și încă se temea, cu atât mai mult trebuie a ne teme noi. Apostolul zicea:” celui ce i se pare că stă, să ia aminte ca să nu cadă”, dar noi nici aceasta nu putem zice, fiind cum s-ar zice cu toții căzuți și întinși pe pământ. De cine oare să spun? De răpitor care răpește avutul altuia pe fiece zi? Dar acela se găsește ca un cadavru mare căzut pe pământ. De curvar? Dar și acela s-a aruncat la pământ. De bețiv? Dar și acela stă trântit jos, și încă nici nu știe dacă este jos pe pământ. Astfel că nu este timp de această vorbă, ci de acea profetică, care grăia iudeilor:” Au doară cel ce cade, nu se scoală”? (Ieremia 8, 4). – căci toți stau jos pe pământ și nu voiesc să se scoale. Astfel că îndemnarea ce ni se face de apostol, nu este pentru ca să nu cădem, ci pentru ca cei căzuți să se poată scula.
Deci, iubiților să ne sculăm fie chiar și mai târziu să ne sculăm și să stăm drepți cu bărbăție. Până când vom sta la pământ? Până când ne vom îmbăta, amenințându-ne cu pofta cea multă de cele pământești? Este potrivit și astăzi de a zice cu prorocul:” Către cine voi grăi și mă voi mărturisi și mă va auzi”? (Ieremia 6, 10) – așa suntem de surzi cu toții pentru fapta bună și învățătura morală și din această cauză suntem încărcați de multe rele. Și dacă am putea vedea sufletele dezbrăcate și goale după cum se petrece în tabără după încetarea încăierării, când se pot vedea atât cei morți cât și cei răniți, tot așa am putea vedea și noi pe cei din biserică.
De aceia mă rog și vă îndemn de a ne întinde mâinile unul altuia și să ne sculăm căci și eu sunt unul dintre cei răniți și care se roagă de cel ce-i pune doctoriile pe rane. Însă iubiților nu vă descurajați pentru aceasta, căci deși ranele sunt adânci, totuși nu sunt nevindecabile. Doctorul nostru este așa fel că numai de am simți durerile ranelor sau chiar de am ajunge la răul cel mai de pe urmă, multe căi ne deschide pentru mântuirea noastră. De vei ierta bunăoară aproapelui greșalele lui, se vor ierta și greșalele tale. “De veți ierta oamenilor, zice greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc” (Mat. 6, 14). De dai eleimosină ți se vor ierta păcatele, după cum zice: ”Păcatele tale cu milostenie le răscumpără” (Daniil 4, 24) și de te vei ruga cu căldură, te vei bucura de iertare, iar aceasta ne-o arată acea văduvă din Evanghelie, care prin necontenita sa stăruință a înduplecat pe acel judecător nemilostiv. De vei spune în gura mare păcatele tale, vei avea mângâiere. “Spune, zice, tu cel întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi” (Isaia 43, 26). Dacă ești mâhnit pentru că le-ai făcut și aceasta-ți va fi ca o puternică doctorie, după cum zice: ”Și am întors fața mea de la el, zice și s-a întristat și a umblat supărat pe căile sale. Căile lui le-am văzut și l-am tămăduit pe el” (Isaia 57, 17, 18). De ai pătimit vreun rău și l-ai răbdat cu bărbăție vei scăpa de toate cele supărăcioase. Aceasta o zicea și Avraam către acel bogat, că Lazăr a primit de la dânsul cele rele, iar acolo se mângâie. De vei milui pe văduvă, se vor spăla păcatele tale, după cum zice: “Judecați săracului și faceți dreptate văduvei …și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 17, 18), adică nu va lăsa să se mai vadă nici măcar semnele ranelor. Chiar de am ajunge la fundul răutăților, în care căzuse acel tânăr pierdut, care cheltuind averea părintească ajunsese de a mânca roșcove la un loc cu porcii ce-i păștea, totuși dacă ne vom pocăi, ne vom mântui numai decât. Chiar de am datora mii de talanți, însă vom cădea înaintea lui și nu vom fi cu invidie și răutate toate ni se vor ierta. Chiar de am rătăci pe acolo pe unde se pierduse oaia cea rătăcită și de acolo ne vom reîntoarce, numai de vom voi, iubiților, fiindcă Dumnezeu este filantrop. De aceia El s-a mulțumit și când cel ce datora mii de talanți numai cât a căzut înaintea lui după cum s-a mulțumit și cu singură întoarcerea înapoi a fiului rătăcit care cheltuise averile părintești. Cugetând deci la mărimea filantropiei Lui, să-l facem de a ne fi milostiv nouă și “ să întâmpinăm fața lui intru mărturisire” (Ps. 94, 2) ca nu cumva plecând de aici neîndreptățiți să suferim pedeapsa cea mai de pe urmă. Dacă în viața aceasta vom arăta oarecare sârguință, fie chiar cât de mică, vom câștiga foarte mult, iar de nu vom avea nici o grijă și vom pleca de aici fără să fim buni, apoi chiar de ne-am pocăi acolo cât de mult, totuși cu nimic nu ne vom folosi. Căci trebuia a le lupta în timp ce te găseai înăuntrul valurilor, iar nu tocmai după ce s-a isprăvit priveliștea să plângi și să te bocești fără nici un folos, după cum făcea acel bogat din Evanghelie plângând și bocindu-se în zadar și fără folos fiindcă timpul în care trebuia să facă acestea el îl trecuse cu vederea. Nu numai acela, ci încă și astăzi sunt mulți bogați ca dânsul care nu voiesc a disprețui banii, iar în locul banului disprețuiesc sufletul, de care mi-a venit a mă minuna, când mai cu seamă fac multă vorbă despre mila lui Dumnezeu, iar ei se expun pe dânșii la cele mai mari primejdii și întocmai ca și niște dușmani ai lor, nu-și cruță deloc sufletul.
Deci, să nu ne jucăm iubiților, să nu ne jucăm și nici să ne amăgim singuri pe noi, cerând ca Dumnezeu să ne miluiască pe noi, iar noi să preferăm înaintea acestei mile banii, îmbuibarea și toate celelalte răutăți. Dacă cineva ar da în judecata ta pe un altul și acuzându-l ar zice, că urmând a suferi pedepsele cele mai grozave și fiind stăpân de a depărta cu puține parale acea hotărâre îi dai timp de gândire, iar el ar prefera mai degrabă să moară decât să dea ceva din avutul său, desigur că n-ai spune că el este vrednic de vreo milă sau iertare. Aceasta judec-o și pentru tine. Căci și noi același lucru îl facem de vreme ce disprețuim mântuirea noastră și cruțăm banii. Apoi atunci cum de pretinzi ca Dumnezeu să te cruțe pe tine, tu necruțându-te și preferând banii înaintea sufletului? De aceia ce se ascunde în bani sau mai bine zis, nu atât în bani pe cât mai ales în sufletele celor amăgiți. Căci iubiților sunt și de aceia care își râd mult de această înșelăciune. Dar ce oare este în bani atât de mare încât să vă poată fermeca? Oare nu este neînsuflețită materia lor, nu este stricăcioasă? Oare nu este perfidă și de multe ori necinstită câștigarea lor? Nu este încărcată de frică și de primejdii? Nu este plină de omoruri și de viclenii? Nu este întovărășită de trândăvie și de cea mai mare răutate? Nu este pământ și cenușă? Deci ce nebunie este aceasta? Ce boală?
“Dar zici tu nu trebuie numai a acuza pe cei ce suferă de această boală ci de a coborî dragostea lor de bani”. Dar cum vom putea să o doborâm almintelea decât să arătăm că banii sunt un lucru primejdios și încărcat cu toate relele? Dar nici nu este tocmai ușor de a convinge pe cel ce este îndrăgostit după lucruri copilărești. Deci trebuie a-i pune în față altă frumusețe și fiindcă o frumusețe netrupească nu poate vedea, fiind încă bolnav, apoi îi vom arăta o frumusețe trupească și-i vom zice: cugetă la livezile cele frumoase și la florile din ele mai încântătoare ca orice aur și argint, mai drăgălașe și mai strălucite ca toate pietrele prețioase, gândește-te la apele cele diafane (transparente) ale izvoarelor, la acele pâraie care întocmai ca și untdelemnul curg fără zgomot, apoi de la pământ ridică-ți ochii la cer și privește frumusețea soarelui, podoaba lunii și strălucirea stelelor. “Și ce are de a face, zici tu, că doară noi nu le întrebuințăm precum întrebuințăm banii ?” Și cu toate acestea le întrebuințăm mai mult chiar decât banii, întrucât nevoia de dânsele e mai simțită și folosința lor e cu mult mai sigură. Că nici nu te temi, ca nu cumva să ți le ia cineva și să plece cu ele, după cum se petrece cu banii, ci îți este slobod de-a te folosi de dânsele într-una și acestea fără ca tu să te îngrijești câtuși de puțin. Acum însă când tu te bucuri de dânsele împreună cu alții, îți pare rău fiindcă nu le stăpânești numai tu, ca cum stăpânești banii, pe cât iubești lăcomia de bani și chiar nici banii nu i-ai iubi, dacă ar fi vorba ca să fie ai tuturor. Așadar fiindcă am găsit pe iubita – voiesc să zic lăcomia – apoi hai să-ți arăt cum te urăște această iubită a ta și cum te disprețuiește, care săbii ascute contra ta, câte prăpăstii îți sapă, câte curse îți întinde și câte primejdii îți pregătește, ca măcar astfel să stingi dragostea de ea.
Deci de unde se poate cunoaște acest rău? De acolo că se vede petrecându-se pe drumuri, pe mare, în cetăți, în tribunal, fiindcă lăcomia a umplut și marea de sânge, de multe ori a înroșit intru-un mod nelegiuit până și săbiile judecătorilor, tot ea înarmează pe cei ce pândesc noaptea și ziua pe trecători la drumul mare ea a făcut ca să nu se mai cunoască natura, căci a introdus uciderea de tată, uciderea de mamă și în fine toate relele din viața ea le-a introdus. De aceia Pavel o numește rădăcina tuturor relelor. Lăcomia aduce pe adoratorii ei într-o stare cu mult mai proastă decât cei ce lucrează în minele metalice. După cum aceia într-una muncesc din greu în întuneric, închiși și legați, tot așa și lacomii săpând în peșterile iubirii de argint și neavând nici o silă de undeva, își atrag osânda automat, pecetluindu-se singuri pe sine cu lanțuri nedezlegate. Cei condamnați de a munci în minele metalice, cel puțin când vine seara se odihnesc de dureri și munci, pe când lacomii și ziua și noaptea sapă într-una și scormonesc, acele metaluri rele. Cei dintâi au o măsură hotărâtă în acea lucrare din greu, pe când acești din urmă nu cunosc nici o măsură, ci încă cu cât sapă mai mult, cu atât mai mult li se deschide pofta de a săpa înainte. Dar dacă aceia sunt siliți la muncă grozavă, apoi iată că aceștia din urmă de bună voia lor și nesiliți de nimeni, nici măcar nu pot a se izbăvi de această boală rea, ba chiar nici nu pot a o urî, ci după cum porcul se tăvălește în mocirlă, așa și aceștia tăvălindu-se în putoarea iubirii de argint, sunt mulțumiți și încântați pătimind mai grozave munci decât condamnații aceia. Cum că ei sunt în rele, ascultă cele ale acelora și vei ști și cele ale acestora. Deci se spune că acel pământ aurit, are crăpături și gaure în acele peșteri întunecoase, ca criminalistul condamnat acolo la munci ia cu dânsul caznaua, ia în același timp și lampa, împreună cu ulciorul din care picură în lampă untdelemn, din cauza întunericului ce este acolo și numai așa intră înăuntru, după cum am spus. După ceia, fiindcă timpul îl cheamă la mâncare iar el nu știe timpul din cauza întunericului, apoi iată că temnicerul bate de sus cu putere în pereții peșterii și astfel prin troncănitura aceea și prin glasul lui dă de știre celor ce lucrează în peșteră, că s-a sfârșit ziua. Poate că vă cutremurați auzind acestea?
Mai bine, să vedem dacă nu cumva filarghirii (iubitori de argint) pătimesc încă și mai grozav. Căci și aceștia au un temnicer greoi, voi să zic filargheria – și cu atât mai greoi, cu cât împreună cu trupul este legat și sufletul. Și întunericul de aici este încă mai înfricoșat, fiindcă nu este întuneric simțit, ci se zămislește înăuntrul lor și ori încotro s-ar duce, ei îl poartă pretutindeni cu dânșii. Așadar ochiul lor cel sufletesc s-a stins cu desăvârșire. De aceia și Hristos îi jelește mai mult decât pe toți, zicând: ”Deci dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult” (Mat. 6, 23)? Aceia cel puțin poartă cu dânșii o lampă care luminează, pe când aceștia sunt lipsiți până și de această lumină, din care cauză și cad pe fiecare zi în mii și mii de prăpăstii. Cei osândiți la muncile acelea, de îndată ce sosește noaptea se odihnesc, intrând și dânșii în liniștea obișnuită a celor nenorociți – voiesc a spune noaptea – în timp ce lăcomia aduce și această nenorocire filarghirilor, fiindcă ei și noaptea se îngrijesc și se frământă de muncile cele mai grozave, fără ca cineva să-i neliniștească. Muncile de aici sunt de acest fel, dar cele de acolo care cuvânt le poate reprezenta? Acele cuptoare nestinse, acele râuri de foc, dinți care scrâșnesc, legăturile cele nedelezlegate, viermele cel neadormit, întunericul cel mai dinafară, relele în fine care niciodată nu vor mai avea sfârșit?
Să ne temem iubiților să ne temem de sorgintea atâtor rele și pedepse să ne temem de acea nebunie nesfârșită de acea primejdie a mântuirii noastre. Fiindcă nu se poate în același timp a iubi și argintul și sufletul. Să aflăm deci că banii sunt pământ și cenușă că ne părăsesc când noi plecăm de aici sau mai bine zis, ne părăsesc de multe ori chiar și mai înainte de plecarea noastră de aici și ne vatămă și în privința celor viitoare, ca și în viața prezentă. Fiindcă și mai înainte de gheenă și mai înainte de acele pedepse, chiar aici pe pământ ne înconjoară de o mulțime de lupte și de certe pe care le ațâță lăcomia. Nimic nu este așa de războinic ca filarghiria, nimic nu face pe cineva mai sărac ca filarghiria, fie el bogat, fie sărac. Câteodată odrăslește această boală grozavă și în sufletele săracilor și atunci încă mai mult le zădărește sărăcia lor. De se găsește vreun sărac iubitor de argint, apoi atunci acela este filarghir nu atâta în bani, pe cât în sărăcie și în foamete, fiindcă el nu caută a se bucura în liniște de cele cu cumpătare ci și pântecele îl are îndreptat spre foamete și trupul și-l pedepsește cu golătatea și cu frigul și pretutindeni se înfățișează mai nenorocit decât cei legați de prin temniți; pururea plânge și se vaită, ca și cum ar fi mai ticălos decât toți oamenii, chiar de ar avea înaintea ochilor lui mii de săraci. Acesta dacă se duce în piața capătă mii de ghionturi, de se duce la bac sau la teatru de asemenea și nu numai de la privitori, ci se de la cei de pe scenă, când mai ales vede multe din acele femei pierdute strălucind de aurul de piele. Acesta când călătorește pe mare, gândindu- se la acele corăbii încăpătoare de mii de oameni, la mărfurile din ele cu mese la câștigul negustorilor, se crede că nici nu trăiește de supărare, de călătorește pe pământ, apoi gândindu-se la țarinele dinaintea sa, la mahalalele târgurilor, la hanurile de acolo, la băile ce se văd, cum și la veniturile acestora, se crede pe dânsul a fi mort, de-l vei observa când se găsește acasă la dânsul vei vedea cum singur el își redeschide ranele ce a fost căpătat în oraș, care încă mai mult îi vatămă sufletul și o singură mângâiere vede la toate rele ce-l muncesc, adică moartea și scăparea lui de aici. Aceasta nu o pătimește numai cel sărac, ca și cel bogat, care este atras de această boală și încă cu atât mai mult decât cel sărac, cu cât această tiranie la el se vede încă mai aprinsă și beția încă mai mare. De aceia se și crede pe dânsul mai sărac decât toți săracii și chiar că este mai sărac, fiindcă sărăcia și bogăția nu se judecă după măsura lor, ci după dispoziția în care se găsește cel stăpânit de ele. Fiindcă în adevăr, acela este mai sărac decât toți, care veșnic dorește mai mult și care niciodată nu poate stinge aceasta poftă rea.
Pentru toate acestea, iubiților să fugim de filarghirie, care face pe om sărac, care corupe sufletul, care este prietena gheenii, dușmană Împărăției Cerurilor, mama tuturor relelor la un loc și să disprețuim banii, ca astfel să ne bucurăm de bunătățile vieții veșnice, cărora fie ca cu toții să ne învrednicim, prin harul și filantropia Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cade slava în vecii vecilor. Amin."
Sf.Ioan Gură de Aur.
Omilia 23
Comentarii
Trimiteți un comentariu