OMILIA A IV-A Se cuvine creștinilor să străbată cu luare-aminte și grijă drumul din stadionul acestei lumi, ca să dobândească de la Dumnezeu și de la îngeri laude cerești

 

1. Cei ce vor să ducă viață creștină după toată rânduiala sunt datori să se îngrijească, înainte de toate, de facultatea judecății și a discernământului, care se află în suflet. Pentru că ajungând să discernem cu exactitate între bine și rău, și să deosebim totdeauna pe cele care, împotriva firii, pătrund în firea noastră cea curată, viețuim drept și fără prihană. Folosindu-ne de puterea judecății întocmai ca de niște ochi, să nu ne lăsăm amăgiți de șoptirile celui-rău. Atunci vom fi socotiți vrednici să primim harul dumnezeiesc și să ne facem vrednici de Domnul. Să luăm un exemplu din lumea văzută, pentru că este asemănare între trup și suflet, între lucrurile trupului și cele ale sufletului, între cele văzute și cele nevăzute.

2. Trupul are povățuitor ochiul, și dacă acesta vede (bine) îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate niște locuri stufoase și năpădite de spini și mlaștini. Printre ele se înalță limbi de foc, săbii înfipte (cu tăișul în sus), se deschid prăpăstii și se află multă apă. Cel care este sprinten și atent, și are ochiul povățuitor, trece cu mare grijă prin acele locuri rele, ferindu-și din toate părțile haina, cu mâinile și cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe și de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Același ochi – care este lumina trupului – îl păzește pe acesta ca să nu se prăbușească în prăpăstii, să nu fie înghițit de ape, sau să fie vătămat de vreun rău. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri repede și cu grijă, ținându-și strâns veșmântul, fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzește pe sine nevătămat și-și păstrează haina neruptă și nearsă. Iar dacă prin aceleași locuri trece un alt om, neatent, (cu pas) molatec și leneș, fluturându-și haina încoace și încolo, fie că o sfâșie pe aceasta prin tufe și prin mărăcini, fie că o arde – pentru că n-o ține strâns lângă el –, fie că o taie în săbiile care îi sunt înfipte în preajmă, fie că o murdărește în noroi, într-un cuvânt, își strică numaidecât haina cea nouă și frumoasă din pricina negrijii, a moliciunii și a lenei sale. Iar dacă, în continuare nu este atent (și nu dă ascultare) ochiului, el însuși cade în prăpastie ori în ape și se îneacă.

3. În același chip (trebuie) să se poarte și sufletul, care poartă învelișul trupului întocmai ca pe o haină frumoasă. Folosindu-se de puterea judecății, care conduce atât sufletul, cât și trupul, să treacă printre tufele și spinii acestei vieți, prin noroi, prin foc și peste prăpăstii, adică printre poftele, dezmierdările și necuviințele acestui veac. Este dator ca, de pretutindeni, cu bărbăție, sârguință și luare-aminte să se păzească și să se ferească pe sine însuși și haina trupului, ca nu cumva să se sfâșie de tufele și mărăcinii lumii acesteia – adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământești –, și de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, ferește limba ca să nu grăiască cele deșarte, oprește mâinile și picioarele de la săvârșirea faptelor rele. El dispune de voință pentru a întoarce și a împiedica mădularele trupului de priveliștele cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase și de la îndeletnicirile lumești și viclene.

4. (În același timp) sufletul se ferește pe sine de visările cele rele, își păzește inima și împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se și sârguindu-se, și oprind din toate părțile și cu luare-aminte mădularele trupului de la răutăți, sufletul păzește nespintecată, nearsă, neîntinată și bună haina trupului și se păzește și pe sine prin puterea de a cunoaște, de a înțelege și de a discerne, și mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească și ajutat fiind și de Domnul, este păzit cu adevărat de relele pe care le-am pomenit. Pentru că atunci când Domnul vede pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieții, de grijile materiale, de legăturile pământești și de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzește nevătămat acest suflet, încât el străbate cu bine acest veac al răutății. Și astfel (acest suflet) dobândește laudele lui Dumnezeu și ale îngerilor, pentru că a păstrat bine haina sufletului și pe sine însuși, respingând, pe cât i-a fost cu putință, orice poftă a acestei lumi, că, ajutat fiind de Dumnezeu, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.

5. Iar dacă cineva se complace în viața aceasta în trândăvie și în nepăsare, și în chip voit nu se ferește de orice poftă lumească și nu caută cu tot sufletul numai pe Domnul, unul ca acesta se încurcă în spinii și în tufele lumii acesteia, iar haina cea trupească o arde cu focul poftelor și o întinează cu noroiul dezmierdărilor. Un astfel de suflet va fi fără îndrăzneală în ziua judecății, pentru că n-a putut să-și păstreze neîntinată haina sa, ci a stricat-o cu amăgirile veacului acestuia. Din această pricină va fi îndepărtat dintre (fiii) Împărăției. Pentru că, ce (altceva) va face Dumnezeu celui care, în chip voit, se dedă lumii, se lasă înșelat de dezmierdările ei și rătăcește în visări lumești. (Numai) pe acela îl va ajuta Domnul, care se ferește de poftele trupești și de obiceiurile de mai înainte, care tinde totdeauna către Domnul, care se leapădă de sine și numai pe Domnul Îl caută. (Numai) pe acela îl ține, care se păzește pretutindeni de cursele și lațurile lumii materiale, care „cu frică și cu cutremur își lucrează mântuirea” (Filip. 1, 12), care trece cu toată luarea-aminte prin cursele, lațurile și poftele acestui veac, care caută ajutorul Domnului și nădăjduiește să fie mântuit prin mila și harul Său.

6. Se spune că cele cinci fecioare înțelepte, rămânând treze și stăruind în lucrul cel străin de firea lor (cea omenească), luând untdelemn în candelele inimilor lor, adică harul cel de sus al Duhului, au putut veni întru întâmpinarea Mirelui în cămara cea cerească. Celelalte însă, fără de minte fiind și rămânând la firea lor, n-au privegheat și nu s-au sârguit să primească untdelemnul bucuriei în candelele lor, pentru că erau încă în trup, și oarecum au adormit din neglijență, din moleșeală, din trândăvie, din neștiință, sau pentru că au socotit că așa este drept (să facă). De aceea au și fost scoase afară de la cămara Împărăției, ca unele care n-au putut să placă Mirelui ceresc. Că înlănțuite fiind de lume și de iubirea față de cele pământești, n-au arătat toată dragostea și dorința lor față de Mirele ceresc, nici n-au adus cu ele untdelemn. Pentru că sufletele care caută sfințenia Duhului – acel lucru străin de firea (lor) – se leagă cu toată dragostea lor de Domnul; întru El umblă, Lui i se roagă, la El se gândesc, pe toate celelalte trecându-le cu vederea. De aceea (unele ca acestea) se învrednicesc a primi untdelemnul harului ceresc și pot viețui fără prihană și să placă în chip desăvârșit Mirelui ceresc. Iar sufletele care rămân la firea lor, se târăsc cu cugetul pe pământ, și pe pământ le petrece mintea. Acestea se amăgesc socotind că sunt ale Mirelui și că se (pot) împodobi cu faptele trupului. (Unele ca acestea) însă nu s-au născut de la Duhul și n-au primit untdelemnul bucuriei.

7. Dacă cele cinci simțuri ale sufletului primesc darul cel de sus și sfințenia Duhului, sunt cu adevărat fecioare înțelepte, pentru că au primit înțelepciunea cea de sus, care vine de la har. Iar dacă rămân la firea lor, se arată nesăbuite și fiice ale lumii acesteia, pentru că nu s-au dezbrăcat de duhul lumii, chiar dacă vor să pară prin vorbe și prin înfățișare că sunt miresele Mirelui. Că după cum sufletele care sunt cu totul alipite de Domnul, către El le este cugetul, Lui I se roagă, întru poruncile Lui umblă și numai pe Domnul Îl iubesc, tot așa se întâmplă și cu sufletele care iubesc lumea și vor să trăiască din plin viața de pe pământ: la aceasta le este mintea și după legile ei se poartă; ele nici nu pot fi întoarse de Duhul către gândul cel bun. De aceea, trebuie ca acel lucru străin de firea noastră – adică harul cel ceresc – să se unească și să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească și să dobândim mântuirea veșnică.

8. În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor, care prin multa îndeletnicire cu ea și obișnuință ne-a devenit a doua fire. Se cuvine, deci, ca iarăși s-o îndepărtăm, cu ajutorul darului Duhului, al acelui element străin de firea noastră –, și să fim readuși la curăția cea dintâi. Dar dacă nu ne vom împărtăși de iubirea Duhului din cer (stăruind) în multă rugăciune, în cerere, în credință și în disprețuirea lumii acesteia, dacă nu ne vom alipi de iubire, care este Domnul, și nu ne vom sfinți de Duhul iubirii, dacă nu vom stărui până la sfârșit întru toate poruncile Lui, nu vom putea dobândi Împărăția cea cerească.

9. Un cuvânt tainic și adânc vreau să vă spun – după puterea care mi s-a dat –, de aceea vă rog să fiți cu luare-aminte. Dumnezeu cel nemărginit, nepătruns cu mintea și necreat, pentru bunătatea Sa cea nemărginită și mai presus de cuvânt, S-a făcut trup, S-a micșorat – să zic așa – din slava Lui cea nepătrunsă, pentru ca să se poată uni cu creaturile Sale cele văzute, adică cu sufletele sfinților și ale îngerilor, ca acestea să se poată împărtăși de viața Dumnezeirii. Pentru că fiecare, după firea sa, este trup: îngerul, sufletul și demonul. Acestea, deși fine prin firea și alcătuirea lor, sunt totuși trupuri, (trupuri) fine, după cum trupul (nostru cel văzut) este vârtos. Așa se face că sufletul, fin fiind, străbate ochiul cu care vede, urechea cu care aude, limba cu care vorbește, mâna și, într-un cuvânt, tot trupul. Și cuprinzând sufletul toate mădularele trupului, se amestecă cu ele și săvârșește prin ele toate faptele vieții.

10. În același timp și Dumnezeu, Cel nemărginit și necuprins, arătând iubire (față de oameni), S-a micșorat pe Sine și coborându-Se din slava Sa cea de negrăit, a îmbrăcat mădularele trupului acestuia. Deci, arătând blândețe și iubire față de oameni, Se întrupează, Se amestecă și cuprinde sufletele cele bineplăcute, sfinte și credincioase, cu care devine „un duh”, așa cum spune (Apostolul) Pavel (1 Cor. 6, 17). Domnul (se amestecă), să zic așa, cu sufletul, ipostasul cu ipostasul, pentru ca sufletul să poată fi mereu tânăr, să trăiască viața cea nemuritoare și să se facă părtaș de slava cea veșnică, cea vrednică de El și bineplăcută Lui. Pentru că dacă El a adus la existență din neființă această lume văzută, atât de diferită și de variată – care mai înainte nu era –, numai voind, (dacă) a făcut numaidecât, dintru neființă, lucruri dense și tari – adică munți, copaci; vezi, doar, care este alcătuirea firii –, iar la mijloc (a pus) apele, din care a poruncit să se nască (pești și) păsări; (El a creat, de asemenea) și elemente mai fine, ca focul și vânturile, (și altele) care nu pot fi văzute din cauza fineței lor.

Omilii Duhovnicești Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul