„Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţă şi abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, pînă la rezolvarea teoretică a problemei, am scris şi am publicat cîteva texte despre Eminescu: în Viaţa românească, în Caiete critice, în volumele Escale în timp şi spaţiu şi Prin alţii spre sine, în cuvîntul înainte la Eminescu – abisul ontologic de Svetlana Paleologu. Am învăţat şi predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla şi Dej.
Ştiu bine că am scris copilării şi banalităţi; dar cu teamă, dragoste, credinţă şi adînc respect. Aşa încît s-ar putea ca păcatul de temeritate şi poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă; nu uit, cînd sînt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”.
Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.”
Cît de fericit sînt că mi-aţi dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!”
....
"A vorbi despre Eminescu, pentru un român, înseamnă a te cerceta pe tine, înseamnă a-ți etala în fața lumii virtuțile neamului tău, fără un pic de pudoare și modestie”.
Nicolae Steinhardt, Mănăstirea Rohia, 24 martie 1989
Comentarii
Trimiteți un comentariu