Mucenicul Ioan Pintilie

,, Mucenicul Ioan Pintilie"

         14 Ianuarie 

  S-a născut in 30 Decembrie 1926, Tecuci Jud Galați, a fost întemnițat fiind student la 2 ani de temnița la Suceava și Pitești.

A trecut la vesnicie in data de 14 Ianuarie 1951.

 În seara zilei de 13 ianuarie a fost obligat să înghită o gamelă cu zeamă plina de sare, fapt ce i-a provocat o sete atroce, apoi nebunia și în final moartea.

Iată cumplitele chinuri ale lui Ioan Pintilie:

"Se apropiau Sărbătorile Crăciunului. Participasem la o mulțime de grozăvii, dar, cum omul este o ființă înspăimântător de adaptabilă, ne simțeam din ce în ce mai puțin impresionați de monstruozitățile la care participam. […]

Cu ochii noștri de vinovați îi priveam cum acum, în postul Sfintelor Sărbători, erau siluiți să-l încalce ”mâncând” din ”drăceștile bunătăți” care deveniseră ”meniuri de tradiție” atât de Nașterea Domnului cât și la Crucificarea Sa, de Paște! […]

Țurcanu s-a repezit la unul dintre cei mai schingiuiți. Avea vina că era unul dintre marii mistici care făcuse mulți prozeliți! Și el era veteran dinainte de ’40. Apăruse aici în lipsa noastră, înlocuindu-l pe Oprișan. În sensul că pe prici îl fixase exact pe același loc. Se numea Pintilie. I-a făcut semn să se apropie, iar când i-a venit bine l-a înșfăcat dar până să-l aducă la el, i-a alunecat din mână. S-a uitat mirat și l-a pocnit atât de tare încât a căzut ca trăsnit. Țurcanu s-a dus direct la tinetă. Pop Cornel, care se afla chiar acolo, i-a turnat apă să se spele. Hainele lui Pintilie erau mânjite cu fecale și cu urină (scoase anume din tinetă) pe când s-a zbătut ca de moarte să nu i le toarne cu forța pe gât. La un moment dat, a răcnit cu ultimele pâlpâiri de vlagă: „De acum înainte nu mai mănânc!”. Îi suflase careva lui Țurcanu de ceea ce se întâmplase, pentru că chiar cu replica aceasta a lui Pintilie i s-a adresat: „Care va să zică, de acum nu mai mănânci. Da?” și l-a înșfăcat. Însă alunecându-i s-a îngrețoșat și cu o grimasă de greață nu mai înceta să se tot săpunească. Amețit probabil de „miresmele” degajate din hainele celor de pe prici, i-a dat ordin lui Mărtinuș să deschidă toate ferestrele iar pe Bordeianu [Virgil] l-a întrebat ce are de spus despre „Partizanul nostru”? În mod sigur Virgil i-a șoptit ceva, care l-a scos din pericol pe bietul Cornel. Și atunci i-a dat următorul ordin: „Împreună cu el, adică cu Pop Cornel, îi luați p-ăștia și-i duceți la baie să-și spele și hainele de pe ei. Dacă mai miroase vreunul pe voi vă belesc.” […]

Pintilie nu apucase să-și întindă hainele la uscat pe marginea priciului și să se îmbrace cu schimburi din traistă, că a și fost smuls de brațul ferm al lui Țurcanu; i-a pârâit gulerul surtucului arhipeticit: „Ia vină să te-ncălzesc oleacă, banditule! Mi s-a spus că ne-ai amenințat cu greva foamei?” Și l-a izbit cu capul de perete, cu atâta forță încât Pintilie, dacă n-ar fi fost ținut în continuare, sigur s-ar fi prăbușit. Cu toate că îl vedea bine că nu-și revenise, l-a întrebat: „Îți dai seama ce însemnează asta?”. Pintilie n-a scos un sunet. Ceea ce l-a enervat și mai mult, izbindu-l mai tare cu capul de perete, zicându-i printre dinți: „Adică mătăluță vrei să mori… Nu?”

Tăcerea lui Pintilie îl scotea din fire: „Bini măi, dacă vrei să mori, te ajut eu, banditule!” L-a aruncat ca pe un nimic, lângă ceilalți, pe prici, dând ordin lui Mărtinuș, ca printr-un om al lui, să-l supravegheze până moare.1

(Ștefan Ioan I. Davidescu – Călăuză prin infern, Vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 266-269)

 

1. Moartea lui Ioan Pintilie a survenit mai târziu, pe 14 ianuarie 1951. În seara zilei de 13 ianuarie a fost obligat să înghită o gamelă cu zeamă suprasaturată de sare, fapt ce i-a provocat o sete atroce, apoi nebunia și în final moartea.

„L-au bătut până a înnebunit”

…A venit din nou Țurcanu, care m-a mutat de la locul meu pe celălalt prici, spunându-le celor din comitet să-mi dea  voie  să  stau întins  pe  prici,  iar  închiderea  să  mă găsească sub pătură.

Tot  acum voi fi  martor la o altă scenă zguduitoare, când  l-au  bătut  pe  Ion  Pintilie.  L-au  bătut  până  a înnebunit. În această stare a început să-i înjure, când pe româneşte, când în limba franceză, trecând apoi la râs şi iar la înjurături. Cei care îl băteau, crezând că simulează, continuau să-l lovească, până ce studentul medicinist de la Iaşi nu a mai putut zice nimic.

Ion Pintilie era fiul unui cojocar din Tecuci, fiind singurul copil la părinţi. În ziua de Sfântul  Ioan (7  ianuarie)  ne-au adus un hârdău cu murături în cameră şi ne-au dat fiecăruia câte o cană de moare, iar celor ce-şi serbau onomastica, câte un litru şi apoi 2-3 zile nu ne-au mai dat apă, cu excepţia celor ce promiteau demascare. De la litrul de moare, Ion Pintilie parcă era beat din cauza setei, având toată gura spuzită.

El avea ascunsă în căciulă o poezie, la care ţinea foarte mult şi pe care nu o predase la percheziţie. Probabil  a mai  ştiut cineva de ea,  deoarece s-a făcut întrebarea repetată „dacă mai  are cineva ceva ascuns”. Ion Pintilie nu a spus nimic. I-au desfăcut căciula şi au descoperit poezia. Acesta a fost motivul pentru care a fost bătut. Trebuie  precizat că poezia  nu avea nimic politic în cuprinsul ei. Dându-şi seama de monstruozitatea comisă, l-au întins pe prici, vizavi de mine. De atunci nu l-am mai văzut. Am aflat mai târziu că a fost şi el dus la infirmerie, unde a murit. De voie, de nevoie, m-am așezat sub pătura! 

Veșnica lui pomenire!