În timpul acela, când porunca păgână a împăratului Anastasie se punea de față, în cetatea Ierusalimului erau adunați toți părinții din locașurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, și tot soborul acesta fiind în locul ce se chema Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toți anii se făcea înălțarea cinstitei Cruci a Domnului.
Atunci, o femeie oarecare, având în sânurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme și neavând nici o ușurare de la ei, a venit acolo și stătea întristată aproape de ceata sfinților; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locașului Suchiei), i-a arătat, plângând, boala sa și l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie și cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfânt; deci, ea mergând către dânsul, nu într-alt chip, ci ca și femeia aceea căreia îi curgea sânge și care s-a atins de marginea hainei Domnului, așa și dânsa și-a descoperit pieptul și s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul și îndată a câștigat tămăduire.
Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcându-se către femeie, i-a zis: "Îndrăznește fiică, căci Stăpânul meu a zis: Credința ta te-a mântuit". Fericitul Isidor cu sârguință a alergat la femeie, vrând să vadă minunea ce se făcuse; și a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite.
După moartea împăratului Anastasie și după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrând să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locașul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze - pentru că într-acea vreme nu avea nici pâine, nici grâu, și după îndestulată vorbă duhovnicească, când a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbând linte, s-o pună înaintea lor.
Teodosie, înțelegând sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pâinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie și să le pună înainte. Plecând ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: "Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ți-am făcut ospăț sărac, nici să te mâhnești că n-am pus pâine înainte, pentru că suntem foarte mult lipsiți și n-avem grâu nicidecum".
Zicând el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian și a văzut un grăunte de grâu, care nu se știe de unde căzuse în barbă, pe care luându-l încetișor cu dreapta și cu fața veselă zâmbind, i-a zis: "Iată grâul; deci cum ziceți că grâu nu aveți?" Fericitul Marchian luând cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie, ca pe o sămânță bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniță, crezând că binecuvântarea Sfântului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decât holdele cele lucrate.
Aceasta s-a și întâmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrând să deschidă ușile jitniței, au găsit-o plină cu grâu, încât nici ușile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înștiințându-l despre minunea ce se făcuse, mulțumindu-i pentru înmulțirea grâului. Cuviosul i-a răspuns: "Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulțit grâul, căci din barba ta s-a luat acel grăunte".
Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locașul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzând pe sfântul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătând cu degetul spre fericitul: "Acesta m-a izbăvit de înecare în puț, ținându-mă de mână ca să nu mă afund în apă". Iar mama, căzând la picioarele cuviosului, a zis: "Pruncul acesta, jucându-se cu alții, a căzut din nebăgare de seamă în puțul cel mai adânc și socoteam că s-a înecat acolo și a murit.
Deci, tânguindu-ne pentru dânsul ca după un mort, am slobozit un om în puț, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, șezând deasupra apei. Mirându-ne, și întrebându-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrân, arătându-se, l-a apucat de mână și-l ținea deasupra apei. Deci, eu de atunci luându-mi pruncul, înconjor cetățile, satele, munții și pustiile, până ce voi afla pe acel părinte; și iată te-am aflat pe cuvioșia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mântuit de înecare prin tine".
O altă femeie, pătimind grele dureri în toți anii după nașterea copiilor pe care îi năștea morți, deși mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năștea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieși din pântece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca și el să se roage pentru dânsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa și să i se ușureze durerile cele grele.
L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naște vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: "De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul".
Cuviosul s-a învoit la cererea ei și a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsa; când era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai ușor, și cel născut era viu și de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înțărcându-l și mai crescând puțin, l-a dus în locașul cuviosului părinte și l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.
Asemenea și altă femeie din Betleem, întristându-se pentru copiii săi, care mureau, când a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu și a crescut sănătos cu trupul, făcându-se om iscusit, fiind un zidar ales.
Odată supărau pe oameni în Palestina omizile și lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrân în acea vreme, neputând nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în câmp, unde se făcea pierzarea roadelor pământului; acolo a certat lăcustele și omizile, zicând: "Așa vă poruncește vouă Stăpânul vostru cel de obște al tuturor, să nu pierdeți ostenelile omenești și să nu mâncați hrana săracilor". Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.
Altă dată frații aveau trebuință de haine, încât erau foarte lipsiți și dezbrăcați și-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-și cumpere haine și-i era milă. Însă după făgăduința Stăpânului a toate, grăia către dânșii: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc știe de ce aveți trebuință mai înainte de cererea voastră.
Așa mângâind sfântul pe frați, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i și de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuința mănăstirească și s-a dus. Cuviosul, mulțumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraților și s-au îndestulat toți cu haine multă vreme.
Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vârstei sale învățase de la cuvios citirea cărților, a spus despre dânsul: "Am venit odată - zice el -, cu cuviosul părinte în Vostria; și iată o femeie vestită cu răutatea, întâmpinându-ne, a căutat spre cuvios cu mânie și l-a numit înșelător și mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzând, a murit.
Mi s-a întâmplat, spunea același Iulian, a merge pe lângă o mânăstire în care erau monahi cuprinși de eresul lui Sever, care, văzându-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraților, mai înainte de obișnuita vreme a cântării; iar cuviosul, înțelegând că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mânie și proorocește a zis cuvântul Stăpânului nostru Hristos: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puțină vreme trecând, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mânăstirea aceea, și, luând toate ce se aflau într-însa și robind pe toți monahii, au ars mânăstirea și s-a risipit acel loc, după proorocia sfântului.
Un comite al ostașilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneț la războaie și cucernic spre Dumnezeu, mergând asupra perșilor, s-a dus mai întâi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri și să câștige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor; el a venit și în locașul lui Teodosie, de vreme ce, străbătând pretutindeni slava pentru sfințenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toți la dânsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfântul, s-a folosit de la dânsul; pentru că a auzit din sfințita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostași, ci pe unul Dumnezeu să-L știe de ajutător și să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia și este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.
Dintr-o învățătură ca aceasta, comitele acela a câștigat mare dragoste către sfânt și a cerut de la dânsul rasa pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, când oastea grecească a luptat cu perșii și se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeți, de sulițe și de săbii și a arătat multă vitejie.
După sfârșitul războiului, a venit iarăși la cuviosul și i-a spus: "Pe tine însuți, părinte, te-am văzut ajutându-mi în război și făcându-mă înfricoșat vrăjmașilor, până ce am biruit puterea persană". Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci și la alți mulți se arăta în multe locuri, aducându-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor și al furtunilor, altora prin pustietăți rătăcind și altora, scoțându-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le sta în față, scoțându-i din primejdii.
Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci și dobitoacelor celor necuvântătoare; astfel, odată un străin mergea cu catârul și întâmpinându-l în cale un leu, s-a repezit la catâr, neuitându-se spre om, vrând să rupă și să mănânce catârul; deci, omul tremurând, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicând: "Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". Atunci leul, auzind de numele sfântului, s-a întors și a fugit în pustie.
Să pomenim ceva și despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfârșitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraților. Adunându-se frații la dânsul, a suspinat, a lăcrimat și le-a zis: "Este trebuință a ne ruga, părinților și fraților, este trebuință a ne ruga, căci văd că mânia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului".
După aceasta, trecând șase sau șapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pământului și a căzut chiar în vremea aceea când cuviosul, văzând mânia Domnului, poruncea fraților să se roage.
Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfârșit, zăcând pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încât, chiar dormind, buzele lui se mișcau și grăiau psalmii și rugăciunile cu care se obișnuise. Când sfântul voia să se deștepte, afla psalmul în gura sa, încât se împlinea cu dânsul cuvântul lui David: Noaptea se înalță cântarea de la mine. Apoi necontenit învăța și pe frați la fapte bune.
Mai înainte cu trei zile de sfârșitul său, a chemat trei episcopi iubiți ai săi și, spunându-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plângeau și se tânguiau pentru despărțirea de el. După aceasta, a treia zi, rugându-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul, viețuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ștefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingându-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său și s-a făcut sănătos.
Auzindu-se pretutindeni despre sfârșitul Sfântului Teodosie, s-a adunat din toate părțile mulțime de popor, precum și monahi din mânăstiri.
Apoi a venit și Preasfințitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, și au îngropat cu cinste sfântul trup al Cuviosului, în peștera în care viețuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, în veci. Amin
Sursa. Lumea Ortodoxă
Comentarii
Trimiteți un comentariu