"Zăvorâtu-s-au uşile simţurilor: limba a amuțit, ochii s-au închis, auzul nu ia aminte la nimic din cele de afară. Mintea, îmbrăcată în rugăciune, lepădând povara grijilor lumeşti, coboară în cămara inimii. Uşile cămării sunt zăvorâte; peste tot beznă, întunecime nepătrunsă-şi mintea, în nedumerire, începe să bată prin rugăciune în uşa inimii; stă cu răbdare la uşă, bate, aşteaptă, iar bate, iar așteaptă, iarăşi se roagă. Nici un răspuns, nu se aude nici un glas! Liniştea fără viaţă şi întunericul răspund cu o tăcere de mormânt. Mintea pleacă de la uşa inimii şi, plângând amar, caută mângâiere. Nu i s-a îngăduit să se înfăţişeze Împăratului împăraților în altarul cămării lăuntrice.
De ce, de ce ai fost lepădată?
„Asupra mea apasǎ pecetea păcatului. Deprinderea de a cugeta la cele pământeşti mă răspândeşte. Nu am putere, fiindcă nu îmi vine în ajutor Duhul - Duhul Prea Sfânt şi Prea Bun, Ce înnoieşte unirea dintre minte, inimă şi trup, care au fost despărțite prin căderea cea înfricoșată a omului. Fără ajutorul atotputernic, ziditor al Duhului singure sforțările mele sunt deşarte! El e Mult Milostiv, Iubitor de oameni la nesfârşit - însă necurăția mea nu îi dă cale slobodă către mine. Mă scald în lacrimi, mă curăț prin mărturisirea păcatelor mele, nu dau trupului meu hrană şi somn, din a căror îmbelşugare slăbănogește sufletul; cu toată ființa, înveșmântat în plânsul pocăinței, mă pogor la uşa inimii mele. Acolo mă voi scula, ori voi şedea, ca orbul evanghelic, voi răbda apăsarea şi plictiseala întunericului, voi striga către Cel Ce poate să miluiască: miluieşte-mă!" (Mc. X, 48).
Şi s-a pogorât, şi s-a sculat, şi a început să înalțe glas, tânguindu-se. Asemăna-tu-s-a orbului, ce nu cunoaște Lumina Cea Adevărată şi Neurmată; surdomutului, care nu poate nici să grăiască, nici să asculte duhovniceşte; simțea din adâncul fiinţei că este cu adevărat oarbă, surdă, mută, că stă la porțile Ierihonului - inima locuită de păcate, aşteptând vindecare de la Mântuitorul, pe Care nu Îl vede, Care nu-Laude, spre Care strigă, strigă numai prin starea ei jalnică. Nu Îi cunoaște numele, Îl numeşte fiu al lui David pe Fiul lui Dumnezeu; trupul şi sângele nu-L pot cinsti pe Dumnezeu după cuviința datorată Dumnezeirii.
,,Arătați-mi calea pe care va merge Mântuitorul!" Această cale e rugăciunea, precum a grăit omului Proorocul, din partea lui Dumnezeu si a Duhului Celui Dumnezeiesc: »Jertfa laudei Mă va slăvi si acolo este calea in care voi arăta Lui mântuirea Mea"(Ps. 49, 24). Spuneți-mi, în care ceas va veni Mântuitorul? Dimineața, la amiază ori seara? " Privegheați și rugați-vă că nu știți în care ceas va veni Domnul vostru" (Mt. XXIV, 42; Mc. XIII, 33).
Calea-i ştiută, ceasul necunoscut! „leşi-voi din cetate, mă voi scula ori voi ședea la porțile lerihonului, cum sfătuieşte Sfåntul Pavel: ,„Deci să ieşim la Dânsul, afară de tabără, ocara Lui purtând" (Evr. XIII, 13). Lumea e trecătoare: nimic nu e în ea statornic, nu e numită nici măcar cetate, ci tabără. Voi părăsi împătimirea de avere pe care oamenii oricum o părăsesc fărā de voie la moarte, adesea chiar și înainte; voi părăsi desfătările simturilor, ce răpesc putința nevoințelor și îndeletnicirilor duhovniceşti - „că nu am aici cetate stătătoare, ci caut pe aceea care va să fie (Evr. XIII, 14), ce trebuie să se descopere mai inainte în inima mea prin mila și harul lui Dumnezeu – Mântuitorul meu. Cine nu va sui din timpul vieții pământeşti cu duhul în Ierusalimul cel de taină, nici după ieşirea sufletului din trup nu poate avea incredințare că i se va îngădui intrarea în lerusalimul ceresc. Cea dintấi intrare slujeşte drept zălog celei de-a doua. Amin."
Sfântul Ignatie Briancianinov
Experiențe ascetice
Comentarii
Trimiteți un comentariu