Luna ianuarie în 21 de zile: pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul (+662).

 

       " Acesta a fost în zilele marelui împărat Heraclie(610-641) şi a trăit până în vremea răucredinciosului împărat Constans II, urmaşul său(641-668). Se trăgea din neam de rang înalt, născându-se către 580 în Constantinopol, iar cu bunăstarea şi cu mintea ce avea, a primit învăţătură temeinică de la cei mai de seamă dascăli ai vremii. Deci, către 610, Sfântul a fost chemat de Heraclie la curtea sa, şi-l făcu mare sfetnic al împărăţiei, dar nu rămase în dregătorie decât puţină vreme. Că, ivindu-se o rătăcire nouă şi împăratul crezând şi el în această greşită învăţătură, Sfântul Maxim a lepădat şi dregătoria sa şi lumea şi, mergând la mănăstirea Hrisopolis(Scutari), s-a făcut călugăr, alegând a fi mai bine lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în slujba rătăcirii. Că s-a ivit, în adevăr, în acele vremi, o rătăcire nouă, numită a monoteliţilor, adică a celor care mărturisesc că este numai o singură voinţă întru Hristos, Domnul nostru. Şi se ridica rătăcirea aceasta împotriva credinţei celei drepte, care învăţa că Hristos Domnul, deşi este o singură persoană, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totuşi, pentru că în Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul S-a făcut om, din această pricină, persoana Domnului Hristos are două firi, adică firea Lui de Dumnezeu şi firea Lui de om, iar, pentru că sunt în El aceste două firi, tot astfel, sunt în El şi două voinţe şi două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui, că numai punând la lucru în armonie toate aceste voinţi şi lucrări de om şi de Dumnezeu, a putut El săvârşi mântuirea noastră, aşa cum arată Scriptura. Şi rătăcirea aceasta, că în Hristos este numai o singură voinţă, o apărau doi episcopi mari, Chir din Alexandria şi Serghie din Constantinopol, lăudându-se în faţa împăraţilor că această nouă învăţătură(o rătăcire mai veche, care învăţa că Hristos este numai o singură fire) va câştiga, de partea împărăţiei, popoarele monofizite de la graniţa dinspre perşi şi arabi, duşmanii Constantinopolului şi va întări, astfel, apărarea imperiului. Şi, în 633 are loc chiar o învoială scrisă în acest scop, între ortodocşi şi monofiziţi. Iar împăraţii Heraclie şi Constans II sunt sfătuiţi să dea straşnică poruncă, oprind să se mai scrie sau să se mai vorbească despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. Drept aceea, au şi dat împăraţii două hrisoave: Heraclie, documentul "Ectesis”, în 638, iar Constans, documentul "Tipos”, în 648, cu această poruncă, sub grea pedeapsă. Şi astfel, s-a umplut de rătăcire tot Răsăritul. Cel dintâi care şi-a dat seama de pericol a fost Sfântul Sofronie, călugăr din Alexandria, care a ajuns apoi patriarh în Ierusalim, iar, după moartea lui, în 638, lupta a fost condusă de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Deci, aflând că în Apus rătăcirea aceasta nu a avut loc, Sfântul Maxim s-a aprins, ca de foc, de râvna dumnezeiască şi, mergând din răsărit în apus(în 641), mai întâi în Africa, la Cartagina, şi apoi la Roma cea veche(în 646), i-a îndemnat pe cei de acolo, ca, strângând multe sinoade de episcopi, să mărturisească dreapta credinţă şi, dând anatemii dogmele rătăcirii monotelite, să osândească şi cele două documente împărăteşti, care opreau mărturisirea adevărului şi să înveţe că primirea rătăcirii adevărului însemnează un ajutor dat la răspândirea rătăcirii: "a tăinui cuvântul adevărului, însemnează a te lepăda de el.” Şi a scris el şi cuvinte şi cărţi, care adevereau temeiul dreptei credinţe, pline de dăscăleşti dovediri, trimiţându-le pretutindeni în lume. Acestea aflându-le, împăratul a trimis oamenii săi, cu putere ostăşească, în Apus şi a prins (în 653), mai întâi, pe Sfântul Martin, episcopul Romei, pe care judecându-l, l-a surghiunit în Cherson, unde a şi murit, iar, peste câteva zile, prinzându-l şi pe Sfântul Maxim, cu cei doi ucenici ai săi l-a dus la Constantinopol şi, găsindu-l vinovat, l-a surghiunit în Tracia (în 655). După o nouă judecată, a fost surghiunit la Perberis. Iar, la cea din urmă înfăţişare, neprimind să tacă despre adevăr, a fost osândit să i se taie limba şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată mărturisi adevărul, nici cu graiul nici prin scris, şi a fost surghiunit pe toată viaţa în ţara Lazilor(Caucaz). Şi a fost acest Sfânt Maxim un mărturisitor şi în războiul cel nevăzut al înnoirii duhovniceşti a omului şi a lumii, prin lupta contra patimilor şi prin har, cum arată scrierile din Filocalie. Şi aşa, aruncat în surghiun, la vreme de bătrâneţe, cu limba şi cu mâna tăiate, ca preţ de sânge pentru credinţă, şi rămânând simplu monah până la sfârşitul zilelor sale, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul, la 13 august 662, având 82 de ani."