Ospǎțul e în toi. E sărbătoare.
Bucate ca la nuntă, poame, vin...
Purtând pe frunte raze ca un soare,
În capul mesei Domnul stă senin.
Şi undeva, printre meseni, sfioasă,
A stat Maria, farmec liniştit,
A presimțit cu mila Ei duioasă,
În inimă, că vinul s-a sfârşit !
Când a văzut că gazda e mâhnită,
S-a-mbrobodit cu vălu-i violet,
S-a ridicat de la ospǎț grăbită,
S-a dus spre Fiul Ei, şi-L roagă-ncet:
,,Ei nu au vin"... Nu poate un cuvânt
Ce poate să grăiască o privire:
"Tu Dumnezeu puternic eşti şi sfânt,
Arată-acum a Ta milostivire;
Şi fă din nunta asta început
Minunilor pe care ai putere
Să le plinești... Caci iată ți-am cerut
Şi ştiu că vei plini orice-Ți voi cere.
Şi fă, că poți Tu, Fiul Meu, Ceresc,
Să fie bucurie neschimbată,
Dă vin ospățului sărbătoresc
La care astăzi sunt şi Eu chemată."
Noi Te chemăm neîncetat, Marie,
Cu Fiul Tău să ospătezi în noi.
S-aduci cu Tine numai bucurie,
La nuntă, vă chemăm pe amândoi.
Dar Tu, când vezi că nu avem ce pune,
În Sfântul Tău Potir, cu pas blajin,
Să vii spre Fiul Tău în rugăciune,
Şi să-i șopteşti uşor: „Nu mai au vin!"

Comentarii
Trimiteți un comentariu