Isihastul

   

"Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu fața la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea. Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua Acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca bucuros. Respecta preoții, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcție și de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiții prielnice lucrării duhovnicești. Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc și sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârșească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curățească. Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învățăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualități ortodoxe. 

       Prin 1943, Valeriu a fost izolat împreună cu alții în Zarcă, unde era un regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia și cu o rație de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!". Începutul bun era pus, orientarea era limpede  încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat. 

       Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăință, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi de unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Îndrumătorul care i-a stat la dispoziție a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată „Pelerinul rus". Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, odată cu descoperirea luminii interioare, odată cu ordinea sufletească, odată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire. 

      Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereții sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten, iar de aici înainte nu se vor mai despărți niciodată."

   IOAN IANOLIDE

  ÎNTOARCEREA LA HRISTOS