"Viziunea lumii, pe care ne-a lăsat-o Maxim Mărturisitorul în scrierile sale, este mai mult decât într-o privință culmea și bilanțul cugetării grecești, atât a celei teologice și mistice, cât și a celei filosofice" (Hans Urs von Balthasar, Kosmische Liturgie, p. 1). Scrisul lui este o sinteză grandioasă și personală a marilor curente filosofice ale antichității și a principalelor idei patristice.Origen și Evagrie, în ceea ce au ireproșabil, se întâlnesc cu Dionisie Areopagitul și cu Grigorie de Nyssa și de Nazianz elementele acceptabile din platonism cu cele din aristotelism, topite într-o largă viziune proprie, dominată de Logosul care a coborât prin întrupare până în cele mai de jos și a străbătut prin înălțare, cu omenitatea Lui dincolo de toate, cuprinzându-le pe toate; ca pe toți cei ce vreau să-i mântuiască, îndumnezeindu-i.
În sinteza Sf. Maxim se dă o importanță nemicșorată omului, lumii și lui Dumnezeu. Propriu zis tema Sf. Maxim este urcușul (anabasis) omului spre îndumnezeire.17 Dar urcușul acesta nu se poate face decât prin curățirea de patimi și prin cunoașterea în duh a rațiunilor lumii, care sunt primele două trepte ce anticipează pe ultima și a treia: unirea cu Dumnezeu și contemplarea în lumina lui directă a rațiunilor tuturor lucrurilor.
Omul are atâta valoare la Sf. Maxim încât toate sensurile Scripturii el le raportează la viața lăuntrică a insului, neabătându-se nici o clipă de la tâlcuirea antropologică sau ascetic-mistică a Scripturii. El revine necontenit la descrierea facultăților sufletești ale omului, a funcțiunii lor conforme cu firea sau contrară firii, a ispitelor de la duhurile rele și a sugestiilor bune de la Dumnezeu și îngeri, care pătrund în viața sufletească, a stărilor și deprinderilor lăuntrice de toate nuanțele ce se nasc în urma înrâuririlor ce se produc și a funcțiunii într-un fel sau altul a puterilor sufletești. Răspunsurile către Thalasie ne dau sub acest raport un material psihologic considerabil.
Dar viața aceasta lăuntrică a omului nu se desfășoară în mod izolat, ci într-un contact sau într-un raport necontenit al omului cu lumea. După cum ia omul o atitudine sau alta față de lume, se modifică funcțiunea facultăților lui sufletești și stările lui lăuntrice, care la rândul lor se manifestă apoi în atitudinile lui ulterioare.
Omul e dotat cu percepție sensibilă (simțire) și cu minte, ca cele două organe de sesizare a realității. Însuși faptul că e dotat cu acestea arată că omul nu e făcut ca o ființă ce poate trăi separat de orice altă realitate. Prin simțire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute. Normal este ca simțirea să fie numai un prilej prin care rațiunea ca funcție discursivă a minții să ia cunoștință de rațiunile divine ce se ascund în lucruri. Așadar simțirea trebuie să stea în slujba minții. Când nu se întâmplă aceasta simțirea lucrează singură, nepreocupându-se decât de aspectul văzut, frumos la vedere și gustos la mâncare, al lucrurilor; sau își subordonează rațiunea, care în loc de- a struni simțirea, de-a o călăuzi, îi făurește argumente pretins raționale pentru această comportare, și născocește moduri de satisfacere a dorințelor ei. Lumea devine astfel pur materială. Iar facultățile sufletești s-au abătut de la firea lor. Astfel simțirea n-a mai rămas percepție sensibilă obiectivă, ci a devenit "simțire" afectată în mod exagerat de plăcere și durere. Puterile sufletești ale poftei și iuțimii, menite să dorească cele spirituale și să lupte pentru ele, își pun energia lor la dispoziția simțirii și astfel omul poftește cu tărie ceea ce place simțirii și urăște cu toată puterea ceea ce e dureros pentru simțire, rațiunea aducând argumente pentru căutarea plăcerii și fuga de durere și născocind modalități pentru aflarea plăcerii și evitarea durerii. Dar efectele acestei orientări sunt multiple: pe de o parte lumea se îngustează pentru om numai la cele văzute și materiale, iar nemaivăzându-se rațiunile divine din lucruri, nu se mai străvede nici Dumnezeu; pe de altă parte în om totul reducându-se la lucrarea simțirii sau punându- se în slujba ei, omul se unilateralizează, devenind întreg numai simțire, poftă și mânie, sau numai patimă și iraționalitate. Cu alte cuvinte ansamblul lume-Dumnezeu în continuă lărgire, se reduce pentru om, legătura acestuia cu el se slăbește și se împuținează, împuținându-se și viața lui lăuntrică. Cu cât uită mai mult de Dumnezeu, cu cât neglijează mai mult lumea, cu înțelesul ei larg, cu atâta se sărăcește și se denaturează și viața omului. Păcatul, departe de-a însemna o afirmare și o lărgire a omului și a legăturilor lui cu lumea, e o diminuare a omului și o îngustare a lumii. Iar mântuirea din păcat departe de-a însemna o preocupare a omului exclusiv de sine și de Dumnezeu și eventual o îngustare a omului, e o lărgire a lui prin activarea legăturilor cu lumea eliberată și repusă în orizonturile ei tot mai lărgite și prin această lume cu Dumnezeu. Omul păcătuiește și se mântuiește devenind duh, adică privind lumea din adâncul unei vieți străbătute de Duhul dumnezeiesc.18
În această legare a fiecărui pas al destinului omenesc de lume, se manifestă caracterul larg, cosmic al viziunii Sf. Maxim.
Ridicarea omului la Dumnezeu trebuie să treacă prin faza unei reveniri a lui la starea de natură. Simțirea trebuie să devină pură percepție sensibilă, iar rațiunea trebuie să-și recâștige fermitatea ei obiectivă. Din tot sistemul Sf. Maxim se desprinde o mare încredere în fire și în rațiunea firească. Totul e făcut de Dumnezeu conform unei rațiuni și toate se înțeleg și se săvârșesc normal conform unei rațiuni. Numai patima e irațională, pentru că n-a făcut-o Dumnezeu. Poruncile divine își au rațiunile lor, păcatul provine totdeauna dintr-o despărțire a voii de rațiunea firii, iar virtutea din restabilirea acordului între voie și rațiunea firii.19 «Căci nimic nu este irațional în rațiunea firii»20 . Dar îndată ce voia se hotărăște să lucreze conform cu rațiunea firii, nu mai e singură, ci are harul dumnezeiesc în ajutor. De aceea o stare a naturii pure, separată de harul dumnezeiesc, nu există în concepția ortodoxă. «Iar dacă nimic irațional nu se află în rațiunea firii, pe drept cuvânt îndată ce voia se mișcă conform rațiunii firii, primește lucrarea lui Dumnezeu într-ajutor».21 E și firesc să fie așa o dată ce rațiunile firii sunt de origine divină și lucrurile sunt purtate în mișcarea lor naturală de energiile proniatoare ale lui Dumnezeu.
Astfel, în concepția Sf, Maxim, mișcarea naturală care însuflețește întregul univers și fiecare făptură e un impuls dat firii și susținut în ea de Dumnezeu în calitate de cauză și țintă finală a ei. Mișcarea nu e un efect al căderii de la Dumnezeu ca în concepția lui Origen, ci ține de însăși firea celor create, manifestând aspirația acestora de la existența simplă la existența fericită și la existența fericită veșnică.22 Atât de pozitiv privește Sf. Maxim dezvoltarea creațiunii în ansamblul ei, încât după El însuși Dumnezeu care nu e pentru și în Sine, nici început, nici țintă finală, nici interval mișcător între acestea două, ca unul ce nu se dezvoltă spre nimic, fiind nelimitat din veci; se face pentru lume acțiune ce mijlocește între început și ținta finală, sporind și adaptându-se potrivit cu diferitele faze pe care le parcurge lumea, în sânul lumii, dar totuși neidentificate cu natura ei creată, sunt ascunse ca forțe efective energiile divine; trecând prin toate fazele de dezvoltare ale ei. Aceasta e Providența divină: «Dumnezeu nu este pentru Sine, pe cât putem noi cunoaște, nici început, nici mijloc, nici sfârșit... Începutul existențelor, mijlocul și sfârșitul lor este Dumnezeu ca cel ce le face pe acestea, nu ca cel ce le suferă. Căci e început ca Făcător, mijloc ca Proniator și sfârșit ca Cel ce le circumscrie» (Cap. gnost. I, 1, 10; P.G. 90, 1084, 1088). Dumnezeu le conduce dinlăuntru ca putere eficientă și din afară ca țintă atractivă pe toate în dezvoltarea lor spre îndumnezeire și El fiind Unul, toate sunt legate prin El întreolaltă. «Toate există în împreunare cu toate, fără confuzie, în temeiul legăturii unice și indisolubile în care le ține începutul și Cauza unică și ocrotitoare, căci legătura aceasta covârșește și acoperă toate relațiile particulare văzute în toate după firea fiecărui lucru, nu alterându-le și desființându-le și făcându-le să nu mai fie, ci copleșindu-le și arătându-le mai presus de toate, cum apare întregul față de părți sau mai bine zis cauza întregului, în temeiul căreia se arată și există atât întregul cât și părțile întregului» (Mistagogia, P.G. 91, 665; Trad, în Revista Teologică, 1944; Nr. 3-4, p .170).
Cel ce le ține toate la un loc și le călăuzește atât pe planul mai general al Providenței, cât și pe planul mai special al mântuirii este Dumnezeu prin Logosul și Duhul Sfânt, adică Rațiunea divină ca Rațiunea cea mai generală ce îmbrățișează toate rațiunile făpturilor și viața divină, prin care se susține și se înalță calitativ viața tuturor.23
De aceea înălțarea spre treapta cea mai înaltă a existenței, spre îndumnezeire nu se poate face decât prin Logos. El este substanța sau tăria ce lucrează în virtuți, este calea omului întărit în virtuți, ce nu se abate nici la dreapta nici la stânga.24
El este ușa care deschide lumea cunoștinței celor ce au străbătut bine calea virtuților.25 Cel ce se înalță din faza întâi a purificării de patimi și a dobândirii virtuților, la cunoașterea rațiunilor divine din lume, tot în mediul Logosului înaintează, întrucât aceste rațiuni sunt razele Rațiunii. Rațiunile acestea nu pot fi văzute însă decât în duh; după lucrarea de purificare, deci este o cunoaștere harică și ca atare are în ea ceva intuitiv. Cel ce le vede pe ele vede și dincolo de ele. Ele sunt «oglinzi» ale Logosului. Rațiunea discursivă și privirea intuitivă se întâlnesc și se armonizează26 .
Dar pe măsură ce omul progresează, prin purificare, în cunoașterea rațiunilor tot mai generale ale lumii, el se simte într-o armonie tot mai deplină cu ansamblul Universului. Căci înaintează în cunoașterea Rațiunii supreme, din care pornesc toate rațiunile tuturor și căreia îi sunt subordonate toate. În primul rând el se ridică din dezbinarea față de oameni, refăcând unitatea firii omenești, sfâșiată prin păcat.27 Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar și simplu în El.28
Deci până în Dumnezeu e însoțită mintea individuală de ansamblul creațiunii, si nici atunci aceasta nu dispare, ci devine și mai luminoasă, așa cum lucrurile dintr-o cameră, când vine lumina soarelui peste ele, se văd mai clare decât atunci când sunt scufundate în întuneric.
Dacă totuși Sf, Maxim afirmă, în acord cu întreaga mistică răsăriteană, că mintea trebuie să devină «goală» de toate vălurile impresiilor și ideilor din lume, pentru a vedea pe Logosul «gol», neacoperit de vălurile simbolurilor create,29 aceasta nu înseamnă decât că acestea trebuie să se deplaseze din centrul privirii, spre periferie, spre a fi văzut în centru Logosul și numai pe laturile lui, în lumina răspândită de El, rațiunile legii și ale firii, reprezentate prin Moise și Ilie. Ca pregătire pentru scoaterea lui Dumnezeu pe primul plan al vederii e necesară, pentru o vreme, uitarea înțelesurilor lucrurilor. Dar pe urmă ele pot apărea și apar de fapt, fără pericol, scăldate în lumina curățitoare și unificatoare a Logosului.
Dar ridicarea de pe treapta a doua, a contemplării lui Dumnezeu în mod indirect prin rațiunile lumii, la treapta a treia, a contemplării directe a lui Dumnezeu, nu se mai face prin puterile naturale ale minții și voinței omenești, ajutate de har. Această ridicare nu se poate realiza decât prin energia exclusivă a lui Dumnezeu, după oprirea puterilor umane.30 Aceasta este îndumnezeirea omului, după moartea mistică a puterilor lui naturale.31 Aceasta este Duminica vieții îndumnezeite, după Sâmbăta odihnei de puterile naturale și după cele 6 zile de lucrare naturală a vieții de aici. Prin trecerea noastră în ziua a 7-a a odihnei de puterile naturale, însuși Dumnezeu se odihnește de activitatea creată pe care o susține în noi, de lucrarea proniatoare, ca susținătoare și călăuzitoare a activității naturale a lumii create, iar prin ridicarea noastră la activitatea necreată, ale cărei subiecte devenim, însuși El revine la activitatea Sa exclusiv necreată dinainte de a fi lumea.32 Mai bine zis nu exact la aceea, căci atunci nu existau subiecte create după, natură, la nivelul cărora trebuie oricum să se află activitatea dumnezeiască pe care ele o vor avea atunci, identică calitativ, dar nu și cantitativ, cu activitatea lui Dumnezeu însuși.
În această oprire a activității noastre create și primire a activității necreate divine, noi suntem însoțiți nu numai de Logosul providențial, care după ce a creat lumea și a dezvoltat-o până la limita puterilor ei, acum se odihnește ca să revină la exlusiva activitate necreată, ci și de Logosul întrupat, care moare cu noi, rămânând așa în ziua Sâmbetei, și învie cu noi în Duminica fără de sfârșit.33 Propriu zis, dacă Logosul nu s-ar fi întrupat să moară și să învie împreună cu noi ca om, n-am fi putut ajunge nici la Sabatul creațiunii și la ziua a 8-a a îndumnezeirii, fiind opriți de păcat. Iar Dumnezeu n-ar fi putut avea satisfacția de-a trece la această odihnă, după încheierea în mod fericit a lucrării Sale în legătură cu creațiunea. Logosul își desăvârșește opera în legătură cu lumea ca Hristos. Prin Hristos ne împlinim destinul nostru, ne îndumnezeim.
Mistica Sf. Maxim este o mistică hristologică, fără să înceteze de a fi un sistem atotcuprinzător, în care lumea intră și se valorifică pentru veci în toată amploarea ei."
Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu