"Acesta a fost după naștere și creștere din Nisibe, cetate din Mesopotamia și a fost mare dascăl Bisericii Siriei. Și, străbătând mai întâi învățătura științei lumești, s-a desăvârșit, apoi, și în cunoașterea Sfintelor Scripturi. Și, intrând el în viață și văzând patimile de care sunt stăpâniți oamenii din lume, că, trăind în tulburare neîncetată, n-au timp să mai ia seama la sine, s-a hotărât să petreacă o vreme în singurătate, ca să se întărească împotriva primejdiilor.
Și, dorind viața cea pașnică și liniștită, s-a suit pe vârfurile munților celor mai înalți, de acolo. Și suferea vitejește, vara adică, arșița, iar iarna, gerul și gheața, adăpostindu-se într-o peșteră. Și hrana lui era din rădăcini și ierburi de pădure, iar băutura, apă de izvor. Și se îmbracă cu o singură haină și o mantie din piele de capră și își întărea trupul, nevoindu-se mult în rugăciune, de care nu se despărțea niciodată, aducând neîncetat sufletului său, hrana duhovnicească. Drept aceea, i s-a dat lui îndrăzneală către Dumnezeu, că vedea dinainte cele viitoare și darul facerii de minuni a primit de la Duhul Sfânt. Deci cu toată grija lui ca să rămână, ascuns, a fost descoperit și a fost înălțat la scaunul de episcop în Nisibe.
Și a pătimit pentru credință, pe vremea împărăției lui Maximin, apoi a osândit pe Arie, fiind de față la Sinodul de la Niceea și a scris cărți multe împotriva rătăcirii lui, învățând poporul dreapta credință. Iar când Arie se sârguia în chip viclean să fie primit în Biserică și cerea Fericitului să slujească împreună cu dânsul, cu rugăciunea Sfântului Iacob, Arie și-a luat ca osânda, o moarte spurcată, pentru viclenia lui.
Sunt însă și alte semne că Dumnezeu lucra prin el.
Așa, odată, niște cerșetori, prefăcându-se în chip de batjocură și închipuind pe unul din ei că este mort, rugau pe Fericitul, care tocmai trecea pe acolo, ca să ia ceva de la el. Dar, când să împartă câștigul, pe cel ce se prefăcuse, l-au găsit cu adevărat mort. Deci, înspăimântându-se ei, alergau din urmă, cerând iertare și milă, iar Sfântul, milostivindu-se, cu rugăciunea sa, a înviat pe cel mort. Tot așa, pe vremea când Saporie, împăratul perșilor, a venit cu oaste multă să cuprindă cetatea Nisibe, fiind ea la hotarul stăpânirii romane, și se gătea cu multe meșteșugiri să pătrundă înlăuntru, atunci Sfântul episcop al cetății, doar arătându-se pe ziduri, i-a pus pe fugă pe perși, stârnind cu rugăciunea sa, un nor de muște și de țânțari, care s-au războit cu ei. Căci pornindu-se muștele și țânțarii cu furie, și înțepându-i pe ei, caii și elefanții rupeau legăturile și o luau la fugă. Și aceasta văzând, împăratul era cuprins de nedumerire și s-a întors fără izbândă la ale sale. Și, cu adevărat minune a fost, că atâta oaste a fost biruită de niște mici ființe din văzduh.
Deci, în astfel de lucrări viețuind, ajungând la adânci bătrânețe, dumnezeiescul Iacob s-a odihnit, mutându-se la Domnul."
Comentarii
Trimiteți un comentariu