Întru aceastã zi, cuvânt din Limonar, despre minunea ce s-a fãcut la copiii ce au slujit Sfânta Liturghie.

 

       "  De la cetatea ce se numeşte Teracus, ca la zece stadii, era un sat, anume Gonab. Deci, copiii satului acestuia păşteau oile şi, cum se întâmplă între copii, alergară să se joace, precum le este obiceiul. Iar, jucându-se ei, au zis: "Veniţi, cu adevărat, să facem şi să aducem jertfă şi să ne împărtăşim, precum şi preotul face în sfânta Biserică." Şi aceasta le-a plăcut tuturor. Şi şi-au pus lor, pe unul, în rânduială preoţească şi, pe alţi doi copii, cu rânduială de diaconi. Deci, au venit la o piatră, că lângă piatră se jucau şi pe piatră, ca pe un altar, au pus pâinile, iar într-un pahar de piatră, vinul. Încă şi înaintea adunării stăteau deoparte şi de alta ca nişte diaconi. Unii grăiau proscomidia, iar unii, cu brâiele, ca şi cu nişte orare încingându-se, umbreau, ca şi cu nişte ripide şi ziceau ecteniile.  Iar cel ce se afla cu nume de preot ştia sfânta slujbă, de vreme ce era obicei ca în biserică copiii să stea înaintea preoţilor la sfintele adunări şi mai întâi, după cler, să se împărtăşească cu Sfintele Taine, ale lui Hristos, Dumnezeul nostru. Iar în anumite locuri, încă, era obiceiul de cântau copiii răspunsurile Sfintei Liturghii. Pentru aceea, erau copiii obişnuiţi cu slujba, ca cei ce auziseră cinstitele vosglasuri. Deci, după ce copiii au făcut toate după obiceiul bisericesc, mai înainte de a frânge pâinea şi mai înainte de a gusta dintr-însele, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit toate cele ce erau înainte şi a ars piatra toată, încât n-a mai rămas nici locul pietrii aceleia pe care, adică, au jertfit. Iar copiii, văzând ceea ce se făcuse, de frică, au căzut la pământ şi, cu puţin n-au murit, că nu se puteau mişca de la pământ. Şi nemergând ei acasă, la vremea în care aveau ei obiceiul să meargă, în spaimă zăcând întinşi la pământ, au ieşit părinţii lor din sat, ca să vadă pentru ce ei n-au venit la vremea rânduită.  Şi au aflat copiii zăcând la pământ şi nimeni dintre dânşii nu putea să grăiască. Deci, văzându-i mai mult morţi şi în mare primejdie, fiecare părinte şi-a dus acasă copilul şi se întrebau de pricina amorţirii lor şi nu puteau să afle. Şi măcar că de multe ori îi întrebau pe ei, până la noaptea următoare, n-au putut să dobândească răspuns. Dar, încet-încet, copii, aducându-şi aminte, le-au spus lor toate câte se petrecuseră şi, luând la părinţii lor, au ieşit şi le-au arătat locul unde s-a făcut minunea aceea preaslăvită şi semnul focului ce se pogorâse din cer. Şi, încredinţându-se părinţii de aceasta, au mers în cetate şi au spus toate episcopului. Iar acela s-a minunat de lucru ce i s-a vestit şi a ieşit la locul acela, împreună cu clerul său şi cercetând pe copii şi auzind de la dânşii ceea ce se făcuse şi semnul cerescului foc văzându-l, a dat slavă lui Dumnezeu. Şi pe copiii aceia, pe toţi, îndată i-a trimis pentru o vreme, la mânăstire. Apoi, împodobind locul acela, a întemeiat acolo o mânăstire, iar deasupra, unde s-a pogorât focul punând altarul, a făcut biserică. "