"....Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele. Şi o pace adâncă, un val adânc de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă. Imediat ce s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei ce mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului dintre oameni. Sunt fericit!».
Toţi au rămas înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus:
«Meriţi să fii sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu."
Momentul acesta de iluminare va fi pentru Valeriu o adevărată naştere din nou. Înţelegerea rostului suferinţei este cel dintâi folos al conştiinţei păcatului. „Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire."
De acum va fi foarte preocupat de problema păcatului.
„Din iunie 1943, când am trăit prima zguduire sufletească, provenită de pe urma conştiinţei păcatului, mi-am dat seama că pe măsură ce mă adâncesc mai mult în mine însumi, descopăr noi păcate."
Drept urmare, pune început lucrării de curăţire.
„De la acea dată, am început conştient lupta împotriva păcatului”
Ioan Ianolide, "Întoarcerea la Hristos"

Comentarii
Trimiteți un comentariu