Intâia stare a rugăciunii se poate asemăna cu pomii dezgoliți în vreme de iarnă; a doua cu aceiași pomi, care însă sunt îmbrăcați cu frunze şi cu flori prin lucrarea căldurii de primăvară. Atât în prima stare cât şi în cea de a doua, sufletul şi scopul rugăciunii trebuie să fie pocăința. Iar la pocăință, pe care o aducem numai cu propriile noastre silinţe, Dumnezeu ne adaugă un dar, la vremea potrivită, pocăința harică, şi Duhul Sfânt sălăşluindu-se în om, mijloceşte pentru el cu suspinuri negrăite. El mijloceşte pentru sfinți potrivit cu voia lui Dumnezeu, pe care o ştie numai El singur. De aici se vede cu toată limpezimea, că pentru un începător, căutarea locului inimii, adică silinţa de a descoperi în sine, anume fără timp şi înainte de timp, lucrarea arătată a darului, este începutul cel mai greşit, care strică rânduiala şi întocmirea după ştiinţă. Un astfel de început este plin de mândrie şi de nebunie. În aceeaşi măsură nu i se potriveşte noului începător întrebuinţarea mecanismelor, propuse de Sfinţii Părinli pentru călugării înaintați, pentru cei ce se liniştesc.
Sbornicul. Volumul 2 Rugăciunea lui Iisus

Comentarii
Trimiteți un comentariu