Inima, cerul lăuntric

 

„Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtisaguri, mărturii mincinoase, hule" (Mt. 15, 19)

TAINĂ ABISALĂ - inima omului; organ înainte de toate care veghează asupra funcţiilor vitale ale organismului, dar şi sălaşul simțămintelor; acolo unde se nasc tristețea, bucuria, mânia şi alte sentimente. 

Inima - organul corporal -, pe care sufletul o simte, este izvorul fiecărui gând viclean, dar şi laboratorul rugăciunii inimii, prin a cărei mijlocire al nostru suflet se curăță, călăuzit fiind, prin dorirea şi stăruința noastră, mai întâi la luminarea, apoi la desăvârşirea duhovnicească şi la unirea cu Dumnezeu, potrivit învăţăturii Părinților Bisericii Ortodoxe.

Părinţii de Dumnezeu purtători ne descoperă chipul în care putem descătuşa harul dumnezeiesc, ferecat în inima noastră. 

Omul rugăciunii, având în esență trei piloni de susţinere, sporeşte în toate virtuţile şi mai ales în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, trăind într-o smerenie sfinţitoare dulceaţa şi lumina lui Hristos în sufletul său.

Iată, în acord cu Părinții, cele patru chei care deschid uşa străfundului inimii şi descătuşează harul dumnezeiesc:

• cercetarea stăruitoare a învăţăturii Evangheliei;
• invocarea neîntreruptă a numelui lui Iisus Hristos;
• participarea la Tainele Spovedaniei şi dumnezeieştii Împărtăşanii;
• dragostea faţă de Dumnezeu şi aproapele nostru.

Noi, creştinii ortodocşi, îngropăm harul dumnezeiesc primit la Botez din pricina neorânduielii, a neştiinţei şi a nepăsării din viața noastră.

Iată cele trei căi, potrivit Părinților, spre a înlătura ceea ce acoperă comoara dumnezeiască, pecetluită în străfundul fiinţei noastre:

• întipărirea în minte într-un chip aparte a cu vintelor de Dumnezeu insuflate;
• prea multa râvnă spre a ne înteţi dorinţa împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos;
• stăruinţa în invocarea numelui lui Iisus, dat prin Revelație, nedespărțit de Persoana lui Hristos - fapt pentru care e în stare să ne împărtăşească harul Său mântuitor. Sălăşluindu-ne mintea, toată ființa în adâncul inimii, ale sufletului intrări sunt ocrotite de ispitele vrăjmaşului, păcatului i se pune stavilă, iar noi ajungem cu adevărat la smerenie.

Când îți petreci viața întru frica de Dumnezeu şi păstrarea poruncilor Lui, nu bănuiești cu al tău cuget întunecat şi tulbure de câte frumuseţi şi minuni te vei bucura în preajma lui Hristos.

Cel rugător are ca pe cea dintâi grijă curățirea inimii care, în afara faptului că e organ trupesc, este şi sălaşul tuturor gândurilor murdare şi a toată închipuirea necurată, după cuvântul Domnului:

,,Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule" (Mt. 15, 19); toate relele şi patimile în inimă se cuibăresc; ea este sediul tuturor pornirilor (omului) mai presus de fire, după fire şi împotriva firii; sub autoritatea ei se află vrăjmăşiile, răzvrătirile, gândurile, patimile, furtunile.

Dacă Duhul Sfânt va cerceta omul smerit, a cărui inimă s-a curățit - întotdeauna prin îngăduinţa va atrage lui Dumnezeu -, harul dumnezeiesc asupra lui daruri şi harisme cereşti, de neînchipuit mai înainte cu mintea lui. Trăieşte şi are pregustarea Raiului încă din viața de aici; iar cei din preajmă-i sunt într-un fel aparte atraşi de sfințenia, de cultivarea sa duhovnicească prin rugăciune, în ciuda tăinuirii ei de către el. Cu atât mai mult, cei pe care îi iubim fără a le cere iubirea vin şi mai aproape de noi.

Starea lăuntrică a celui ce se roagă cu inima este foarte delicată şi schimbătoare: e asemenea unei busole, al cărei ac tremură la cea mai mică şovăială. Orice semn de nepăsare, cât de mic, sau de împietrire a inimii împiedică cercetarea dumnezeiască. Iar dacă, bunăoară, nu suntem cu băgare de seamă, sufletul alunecă, la început pe nesimțite, apoi încetul cu încetul, spre împotmolirea duhovnicească şi acedie. 

Cinci minute de rugăciune adevărată, nu inconştientă, ci conştientă şi cu însufleţire, ne deschid cărarea cea înaltă spre cer.

Nu există alt rost al creştinului decât luminarea Sfântului Duh, şi toate celelalte vor veni în viaţa sa, după cuvântul evanghelic toate acestea se vor adăuga vouă" (Mt. 6, 33). 

Credinciosul aflat sub înrâurirea binecuvântării dumnezeieşti lucrează chibzuit şi drept în toate împrejurările: cu putere şi har, iar uneori cu starea sănătății trupeşti îmbunătățită şi cu întreaga ființă sfințită, căci în sinea sa sălăşluieşte neostenit Duhul Sfânt.

" Cel ce gustă bucuria cercetării dumnezeieşti statornicite în inima curată și simplă prin smerenia cea după Hristos, prin viața întru împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine, prin rugăciunea şi dragostea faţă de aproapele, va jindui întreaga viață după această stare dulce şi fericită făcându-se vânător al harului divin. Încet-încet, pas cu pas se schimbă şi conştiinţa omului rugător. 

La început îşi poate simți inima împietrită, încordată şi ferecată, ba chiar să fie stăpânit de o oarece tristeţe sau descurajare de neînțeles. 

Mai mult, nervozitate, fobii, ispite, diferite alte gânduri îi pot aduce tulburare şi abaterea de la rugăciune.

E nevoie de stăruință înaintea Domnului pentru a avea parte de rugăciune. Neîndoielnic că toate cele legate de grijile lumeşti, hrana, târguielile, treburile fără amânare, neînțelegerile cu anumiţi semeni, din timpul rugăciunii, îşi au originea în mintea noastră. Până ce se va potoli într-adevăr furtuna minţii şi mintea va coborî în inimă e nevoie de mult timp.

Însă cel credincios se cuvine să arate stăruință: cu cât luptăm împotriva gândurilor, cu atât se înverşunează; cu cât nu le luăm în seamă, cu atât nu ne supără şi în cele din urmă vor amuți. Tot aşa e cu urâtorul binelui sau cu cel aflat sub înrâurirea ispititorului: cu cât intrăm în vorbă cu el, cu atât devine mai îndărătnic; cu cât nu-i avem grija, cu atât se descurajează.

De aceea sfatul părinților duhovniceşti este împotriva convorbirii, împotriva luptei făţişe cu cel viclean. Armele cele mai de trebuinţă la vremea iureşului din partea celui viclean sunt rugăciunea, tăcerea, semnul crucii, cererea milei dumnezeieşti.

Cu cât, "intervenția chirurgicală duhovnicească" înaintează la ceasul rugăciunii, cu atât cel rugător se întăreşte în strădania de a-şi linişti mintea, de a o pogorî, întru rugă, în sălaşul inimii, acolo unde se afla dintotdeauna înainte de căderea protopărinţilor.

Lăuntrul tău, odată ce se ajunge la această stare, devine lipsit de greutate, fiindcă mâna Domnului ridică poverile şi trage cortinele întunericului pentru ca vasul cel gol al existenţei tale să se umple de lumină.

Inima se umple pe dată de o bucurie nespusă care ia locul beznei deznădejdii. La starea aceasta se ajunge firesc, fără cheltuială, fără medicamente şi prescripții, fără pastile şi alte cele; în mod taumaturgic. 

Când curajul şi bărbăția lui Hristos covârşesc omul lăuntric, rănile sufleteşti încep să se vindece. O haină ocrotitoare îl acoperă pe cel rugător, în timp ce aplecarea spre păcatele înverşunate se domoleşte. De vreme ce fiecare făptură a lui Dumnezeu e aparte, harul acesta se arată, de la om la om, în diferite chipuri.

Aflarea locului inimii vine de la sine în decursul rugăciunii inimii. 

Rugăciunea aceasta a fost numită de Părinţi şi „rugăciunea minții (voɛpá)" atunci când mintea o rosteşte cu mare luare-aminte şi cu toată simțirea inimii. 

Se numeşte şi „rugăciunea inimii (xapdiax)" atunci când mintea se uneşte cu inima şi lucrează rugăciunea din adâncul inimii.

Se mai numeşte şi „rugăciune sufletească (vxix)" când e rostită cu toată ființa, ca şi cum întregul om devine un glas. Cel credincios se roagă în inima sa cu credința că Dumnezeu este de față, fără să ştie în ce chip se petrece aceasta. 

El doar se roagă, cerând de la Duhul Sfânt simțirea lui Dumnezeu în inima sa, precum sfătuia şi cuviosul Grigorie Sinaitul: „Să-L chemați (invocați) pe Domnul neîncetat, fie cu mintea, fie cu sufletul."

Când inima se va curăța de lucrările patimilor, care sunt omul cel vechi, atunci vine Duhul Sfânt şi Se sălăşluieşte înăuntrul lui, după cuvântul Domnului: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el" (In. 14, 23). „Vom face locaş (uový)", nu vom veni aşa, pur şi simplu, ca să-l cercetăm, ca atunci când vizităm pe cineva, ci Ne vom face sălaş la el, fapt ce cuprinde în sine dimensiunea divino-umană."

Sfaturile unui isihast necunoscut - "Cum primim in Inima rugaciunea lui Iisus"