"...Nu e nevoie să-ți mai spun că arma nebiruită împotriva vrăjmaşilor este smerenia. Smerenia se capătă cu greutate. Este cu putință să ne socotim smeriți, fără să avem nici măcar umbră de smerenie. Cu o simplă cugetare, nu ajungi smerenia. Calea cea mai bună sau adevărata cale cea bună, care duce la smerenie, este, ascultarea şi lepădarea de voie proprie. Fără aceasta poți să-ți dezvolti o mândrie statornică, smerindu-te în cuvânt şi-n înfăţişarea trupului.
Opreşte-te, te rog, la acest punct şi cercetează cu toată frica rânduiala vieții dumitale. Cuprinde ea ascultarea şi lepădarea de voie proprie?
Din tot ce faci, ce faci nu după voia ta, judecata şi socotința proprie?
Faci ceva nevrând, numai pentru că ţi s-a poruncit, numai din ascultare?
Cercetează-te, te rog, şi spune-mi. Dacă nimic din toate acestea nu se află, atunci rânduiala vietii dumitale nu te va duce la smerenie.
Oricât te-ai smeri în gânduri, fără fapte de smerenie nu va veni smerenia. Şi ar trebui să te gândeşti îndeajuns, cum trebuie s-o întocmeşti.
Smerenia ta încă nu este smerenie, ci dorinţa şi căutarea ei.
Să-ți ajute Dumnezeu s-o găseşti. Ea este un duh de înşelare, care prin vicleşugul său, nu se ştie cum tot dă târcoale sufletului şi-i încurcă în aşa fel cugetele, încât el se socoate smerit, iar înlăuntrul său acopere o părere de sine plină de mândrie.
Iată pentru ce trebuie să privim cu stăruință în inimă. Mai mult decât orice sunt aici de folos legăturile noastre cele de afară, care se smeresc.
Ai cam fost nebăgător de seamă. Frica de Dumnezeu te-a părăsit, iar după ea s-a dus şi luarea aminte şi ai ajuns la osândire. Spui adevărul, când nici că ai greşit înăuntru. Căieşte-te cât mai curînd şi cere iertare lui Dumnezeu. Pentru aceasta vine pedeapsa, chiar şi cea lăuntrică. Osândirea de sine nu se face numai cu cuvântul, ci şi cu mişcarea lăuntrică a inimii. Ea se arată de îndată ce sufletul se va gândi fără bunăvoinţă asupra cuiva.
Dumneata te-ai simțit jignit. Ca să te simți rănit sufleteşte o nesocotință oarecare, înseamnă să te socoți vrednic de atenţie şi, prin urmare, să-ţi dai un preț mare în inimă, cu alte cuvinte să fi înalt cu inima.
Oare e bine aşa? Să îndurăm chiar o clevetire doar, este de datoria noastră? Fără îndoială. Dar cum vom ajunge să împlinim aşa ceva? Dacă ni s-a dat poruncă să răbdăm, asta înseamnă că trebuie să suferim cu bucurie orice întâmplare neplăcută, fără să trecem vreuna din ele şi să suferim cu bucurie fără să ni se nimicească legăturile noastre paşnice. Domnul a spus: "Când te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt" în cazul nostru a zburat doar o muscă care ne-a atins cu aripa, iar noi ne-am şi ridicat în picioare. Spune-mi eşti gata să împlineşti această poruncă dată de Domnul cu privire la palma de pe obraz? Fără îndoială că vei spune: sunt gata.
Dar întâmplarea de care mi-ai scris înfăţişează tocmai aşa ceva. Lovirea peste obraz nu trebuie înţeleasă îndeobşte orice purtare a aproapelui prin care, după cum ni se pare, nu ni se dă, atenţia şi stima cuvenită, prin care ne simțim înjosiți, din care pricină, după cum se spune, suferă onoarea. Orice purtare de acest fel dacă ar fi cât de mică, oprivire, o strâmbătură şi altele, este o lovire peste obraz şi această palmă nu numai că trebuieşte răbdată, ci trebuie să fim gata pentru o mai mare înjosire, ceea ce va corespunde cu întoarcerea celuilalt obraz. Nu numai că n-ai întors, ci dimpotrivă, în loc să primești, ai dat. Ai dat într-adevăr înapoi, ai dat să se înțeleagă că ai ceva. Aşadar noi amândoi zicem: nu mă atinge. Şi atunci mai putem fi buni de ceva?
Şi cum ne putem socoti mucenicii lui Hristos, când nu împlinim poruncile Lui?
Dumneata ar trebui numai să judeci: oare meriţi o atenție oarecare? Dacă în inimă ar fi acest simțământ de nevrednicie, n-ar fi simțit nici un fel de ofensă.
Duhul Sfânt ne dă adevărata smerenie. Omul, chiar cel mai priceput, dacă nu are în el pe Duhul Sfânt, nu se poate cunoaşte pe sine aşa cum se cuvine, fiindcă fără ajutorul lui Dumnezeu, el nu poate vedea starea sa sufletească lăuntrică. Dar Duhul Sfânt sălăşluindu-se în inima omului, îi arată toată sărăcia lăuntrică, slăbiciunea, descompunerea sufletului şi a inimii şi depărtarea de
Dumnezeu. În fața tuturor faptelor bune şi în fața dreptății lui, îi arata toate pacatele, lenevirea si lipsa de grija a mântuirii si fericirii oamenilor, interesul propriu ce se află ascuns tocmai in fapte bune, care la căutare par lipsite de interes, grosolana lor iubire de sine, tocmai acolo unde nici el nu bănuia. Ca să vă spun pe scurt, Duhul Sfânt arata totul in lumina adevărată si atunci omul începe să-si piardă nadejdea in propriile sale puteri si în fapte bune, se socotește cel mai rău dintre toate... "
Sbornicul - Vol 1 ,
"Lucrarea minții - Despre Rugăciunea lui Iisus"
Comentarii
Trimiteți un comentariu