În lanțuri

 

Sufletul se avântă în înălțimi şi din rănile scrijelite de lanțuri picură sânge. Aveam lanțuri la mâini şi la picioare. Neştiind cum să ne protejăm  abia mai târziu am învățat  ele au rupt și gleznele, și mâinile. Durerile mari aveau să vină mai târziu, căci rănile au copt.

Duba în care eram transportați era rău mirositoare şi mizerabilă. Călătorisem toată noaptea din Bucureşti la Aiud. Roțile trenului au scrâşnit şi hurducătura a luat sfârşit. Duba a fost decuplată şi lăsată în gara Aiud. Temnicerii au apărut şi au ordonat să coborâm. Aveam bagaje multe - parcă presimţeam că prigoana aceasta va fi îndelungată şi erau grele, căci purtam cărți multe pentru a studia. Eram încă tineri şi plini de vise. Vedeam în temniţă o Universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi prilej de studiu şi de meditație.

Cu greu am sărit din dubă, aruncându-ne unii altora bagajele.Nămeţii erau înalți și gerul iernii din ianuarie 1942 îngheţase tancurile germane în jurul Moscovei. Lume multă venise în gară să ne vadă, dar trei cercuri de ostaşi şi de temniceri ne-au înconjurat.

„Încărcați arm'!", a răsunat comanda şi am auzit zgomotul metalic al armelor îndreptate spre noi. Am zâmbit amar şi sfidător în acelaşi timp. La ce bun toată această mascaradă de forţă şi teroare, când nici unul dintre noi nu purtase cândva pistol şi nici nu se gândise să poarte?! În afară de năzuințele noastre sublime, nu purtam nimic periculos.

Ostaşii erau tineri ca şi noi, dar uniforma militară depersonalizează. Temnicerii îşi făceau datoria fiecare conform sufletului său. Excela însă Maiorul Magistrat - atunci era numai căpitan, dar avea să devină curând maior , care purta cu emfază frumoasa uniformă albastră a magistraturii militare.

Maiorul Magistrat era un bărbat cam de patruzeci de ani,bine făcut, voinic, remarcându-se prin părul lui alb, care îi dădea o falsă noblețe. Era nedormit, acru şi nebărbierit, încât am avut senzația că vine din prima linie a frontului. Privea la noi, la ostaşi şi la public cu severitate. Dădea impresia că exercită o misiune atât de importantă, încât va decide destinele omenirii.

Noi ne-am încrucișat privirile şi am zâmbit la grosolana lor înscenare. Maiorul Magistrat a strigat cu voce de tunet răgușit:

Ascultă comanda la mine! Din acest moment vă găsiți sub comanda mea. Cer disciplină fără murmur și fără şovăire!Ostaşii vor trage din plin dacă veți încerca să faceți dezordine.Vom porni în convoi către penitenciar. Voi reprima orice indisciplină. Fiți gata, pornim!

Convoiul s-a pus în mişcare cu greu, căci înotam în nămeţi de zăpadă, împovărați de bagaje și înlănțuiți la mâini şi la picioare.

Ne-am luat rămas bun de la gara libertății. Am privit cerurile,apoi casele cu livezi şi chipurile îngrozite de bărbați, femei şi copii, oprindu-ne cu sfâşieri de inimă la fetele ce ne zâmbea pentru ultima oară, căci de aici înainte lumea avea să fie distanțată de noi prin zǎbrele, zăvoare şi ziduri înalte.

Eram flămânzi, dar adânci forțe lăuntrice ne dădeau senzația cățărării spre ideal.

Întoarcerea la Hristos. Ioan Ianolide