Harul precedă totdeauna venirea ispitelor, ca o vestire pentru pregătire

    

              

"Lucrare (praxis) nu înseamnă numai a încerca și a te lăsa păgubaș. Faptă se numește atunci când pătrunzi în lucrare, te lupți, biruiești sau ești biruit, câștigi sau pierzi, cazi, te ridici, când răscolești totul, când ridici totul în picioare, când primești lupta până la ultima suflare. Și niciodată să nu te descurajezi până la ieșirea sufletului tău. Dar când ajungi până la cer, trebuie să te aștepți ca ziua următoare să cobori în iad. Să nu mai spunem că uneori coborârea se întâmplă chiar în aceeași clipă. De aceea, nu trebuie să te pierzi în rătăciri, ci să ai înaintea ochilor că amândouă sunt ale tale.Să mai știi că întotdeauna harul vine întâi, ca o prevestire de pregătire. Îndată ce simți harul, să te strângi în tine și să spui: "Iată, a venit vestea războiului. Păzește-te, pământule, ai grijă din ce parte va lovi vicleanul". De multe ori vine repede, alteori după două sau trei zile. Oricum vine. Apărarea să fie întărită: spovedanie în fiecare seară, ascultare de părintele stareț, smerenie și dragoste față de toți. În felul acesta îți ușurezi întristarea.Dacă harul vine înainte de curățire și de altele asemenea, este nevoie de multă atenție și de minte curată. în trei categorii se împarte harul: curățitor, luminător și desăvârșitor. în trei și viețuirea: după fire, mai presus de fire și împotriva firii. În aceste trei categorii se urcă și se coboară. Trei sunt și darurile cele mari pe care le primește omul: contemplația (theoria), dragostea și nepătimirea.Deci, la „faptă" (praxis) conlucrează harul curățitor, cel care ajută la curățire. Orice om care s-a căit trebuie să știe că harul l-a îndemnat la pocăință. Și tot ceea ce face este de la har, deși acela care are harul nu știe. Harul însă îl hrănește și îl îndrumă și, în funcție de progresul pe care îl realizează, urcă sau coboară sau rămâne în aceeași stare. Dacă are zel și lepădare cite sine, ajunge la contemplație (theoria), care este urmată de luminarea cunoștinței dumnezeiești și, în parte, de nepătimire. Dacă se răcește zelul, dorința, se restrânge și lucrarea harului. Cel ce se roagă fiind în cunoștință este cel care știe pentru ce se roagă și ce cere de la Dumnezeu. Cel ce se roagă conștient nu spune cuvinte de prisos, nu cere lucruri de prisos, cunoaște și locul, și modul, și timpul potrivit, și cere cele ce sunt potrivite și folositoare sufletului său. Comunică la nivelul minții cu Hristos. Îl află și Îl are pe Hristos, și "nu-l va lăsa în veci".Cel ce se roagă cere iertarea păcatelor, cere mila Domnului, deoarece Dumnezeu le dă cu rânduială. Și dacă tu Îl plictisești cu cererile tale, îngăduie duhului rătăcirii, care se preface a fi harul, să te amăgească arătându-ți altceva în locul celor adevărate. De aceea nu este folositor să cerem lucruri peste măsură. Chiar dacă nu sunt auzite, dacă se întâmplă înainte de curățire, acestea devin șerpi vătămători. Tu să ai pocăință curată și să faci ascultare la toți, și harul va veni fără ca tu să-l ceri.Omul, ca un copil gângurind, cere de la Dumnezeu voia Lui cea sfântă. Dumnezeu, ca Părinte Atotbun, îi dă harul, dar îi dă și ispite. Dacă îndură fără să murmure ispitele, primește adaos de har. Dar cu cât primește mai mult har, în aceeași măsură primește și adaos de ispite.Demonii, când se apropie să atace cu lupta lor, nu se îndreaptă spre locul unde tu ai, fără discuție, tăria să-i învingi, ci încearcă acolo unde ai slăbiciuni. Acolo unde tu nicidecum nu-i aștepți, acolo escaladează zidul cetății. Și, când găsesc un suflet slab și o parte mai slabă a noastră, totdeauna acolo ne înving și ne fac răspunzători.Ceri har de la Dumnezeu? În schimbul harului îți trimite ispita. Nu reziști luptei, cazi? Nu-ți mai dă adaos de har. Iarăși ceri? Iarăși ispita. Iarăși înfrângere? Iarăși vei fi lipsit. Trebuie, deci, să biruiești. Opune rezistență ispitei până la moarte. Până cazi ca și mort nu părăsi lupta, și atunci strigă de jos: "Iisuse preadulce! Nu Te voi părăsi. Rămân nedespărțit de Tine și pentru dragostea Ta îmi dau sufletul pe câmpul de luptă". Și deodată se va arăta pe câmpul de luptă Iisus și îți va spune: "Sunt aici. Încinge-ți mijlocul și urmează-Mi Mie!" Tu, plin de lumină și de bucurie: "Vai mie, jalnicul! Vai mie, nevrednicului și netrebnicului! Glasul Tău am auzit mai întâi, acum Te văd cu ochii mei" Atunci te umpli de dragoste dumnezeiască și arde sufletul tău ca și cel al lui Cleopa. Și în vreme de ispită nu mai părăsești îmbrăcămintea pentru a fugi gol, ci ai să rabzi în necazuri, gândind: așa cum a trecut o ispită și încă una, așa va trece și cea de acum.Când însă nu ai răbdare, te răzvrătești și nu poți îndura ispitele, atunci, în loc să biruiești, trebuie continuu să te căiești pentru greșelile din timpul zilei, pentru nepurtarea de grijă din timpul nopții. Și în loc să primești har peste har, se înmulțesc și cresc necazurile tale.De aceea, nu trebuie să te îndoiești. Nu te teme de· ispite. Chiar dacă vei cădea de multe ori, scoală-te. Nu-ți pierde calmul. Nu deznădăjdui. Sunt nori care vor trece.Și atunci când, cu împreună-lucrarea harului, care te curățește de toate patimile, vei depăși toate acestea care țin de "faptă" (praxis), atunci mintea ta va gusta din iluminare și se va mișca spre contemplare (vederea cea duhovnicească).Prima vedere duhovnicească (theoria) este cea a ființelor: vei vedea (înțelege) că tot ceea ce există a fost creat pentru om de către Dumnezeu. Chiar și pe îngeri i-a pus în slujba oamenilor. Câtă vrednicie, câtă măreție, cât de mare este destinația (chemarea) omului, această suflare a lui Dumnezeu! El a fost creat nu pentru a trăi aici puținele zile ale exilului său, ci pentru a trăi veșnic, alături de Creatorul său. Să-i vadă pe dumnezeieștii îngeri. Să asculte doxologia lor cea de negrăit. Ce bucurie! Ce măreție! Numai ce se sfârșește această viață de aici și se închid ochii aceștia pământești, și imediat se deschid ceilalți ochi și începe viata cea nouă. Bucuria cea adevărată, care nu are sfârșit. Toate acestea contemplându-le, mintea se cufundă într-o pace și o liniște fără de margini, care se răspândește în tot corpul și uită întru totul că există în această viață.Astfel de contemplări se succed una după alta. Nu pentru a se naște imaginații în mintea lui, ci starea determinată de lucrarea harului este aceea care aduce înțelesuri noi și face ca mintea să se desfete în vederea cea duhovnicească (theoria). Nu le plăsmuiește omul însuși, ci vin singure și răpesc mintea în contemplație. Atunci mintea se extinde și devine alta. Este luminată. Toate sunt deschise pentru ea. Se umple de înțelepciune și ca un fiu deține toate cele ale Tatălui. Știe că este nimic, pământ, dar în același timp fiu al Împărăției. Nu are nimic, dar deține totul. Se umple de teologie. Strigă fără încetare, în deplină cunoștință, mărturisind că existența lui este nimic. Originea lui este țărâna, iar puterea de viață este suflarea lui Dumnezeu, sufletul lui.Atunci, sufletul se urcă la cele cerești. "Sunt suflare a lui Dumnezeu! Toate celelalte s-au desfăcut, au rămas pe pământ, dintru care au fost luate. Sunt fiu al Împăratului veșnic! Sunt dumnezeu după har! Sunt nemuritor și veșnic! Sunt, într-o clipită, alături de Tatăl ceresc!"Aceasta este cu adevărat chemarea omului. Pentru aceasta a fost plăsmuit și aici trebuie să ajungă atunci când va părăsi această lume. Acestea sunt contemplări care-l desfată pe omul cel duhovnicesc. De aceea, acesta așteaptă cu nerăbdare clipa în care va părăsi țărâna și se va ridica cu sufletul la ceruri.Îndrăznește deci, fiul meu, și cu această nădejde îndură orice durere și orice necaz, din moment ce după puțin timp ne vom învrednici de toate acestea cu toții. Toți suntem fii ai lui Dumnezeu. Pe Acesta ÎI strigăm ziua și noaptea și pe dulcea noastră Maică, Stăpâna tuturor, care nu lasă fără răspuns pe oricine o roagă ceva."

Cuviosul Siluan Athonitul.