Omul socoate de obicei că toate gândurile sale sunt ale lui, roadele lui, de la el însuși. Aceasta este însă o greșeală. Căci, prin asta, omul își proclamă duhul ca fiind o unitate absolută, ce nu este supusă înrâuririi puterilor duhovnicești, fie bune, fie rele. De fapt, duhul omenesc este supus unor nenumărate înrâuriri ale puterilor duhovnicești, ce se împletesc în el ca niște șuvoaie, la fel cum trupul este supus înrâuririi a numeroase și felurite forțe fizice.
Trimițându-i pe ucenicii Săi în lume, Hristos le-a prezis că vor fi duși la judecată înaintea maimarilor și împăraților acestei lumi. Totodată, le-a poruncit limpede să nu se îngrijească dinainte cum se vor apăra și ce vor răspunde: „Nu vă grijiți cum sau ce veți grăi, că se va da vouă întru acel ceas ce veți grăi.” (Mat. 10, 19) Cine le va da și cum li se va da? La aceasta Domnul răspunde: „Că nu veți fi voi grăind, ci Duhului Tatălui vostru este carele grăiește întru voi.” (Mat. 10, 20) Și, cu adevărat, pescarii și lucrătorii simpli au rostit și au scris gânduri atât de înalte și minunate, că niciodată n-au putut să ajungă la ele mințile cărturarilor și filosofilor. Gândurile acestea nici nu erau de la oameni, ci de la Dumnezeu – semne că vorbește Dumnezeul cel Viu.
Apostolii, Prorocii și Ierarhii sunt numiți „organe ale Duhului celui Sfânt.” Ei au fost numiți astfel pentru că Dumnezeu Duhul Sfânt a turnat în sufletul lor propriile Sale gânduri și propria Sa putere, pe care ei le vesteau oamenilor. Cu gândurile lor aceștia nu au putut birui gândurile Duhului, nici cu puterea lor – puterea Duhului. Despre aceasta dă limpede mărturie Prorocul Ieremía, spunând cum a dorit să înceteze a proroci norodului din partea lui Dumnezeu, ca să scape de chinuri și de pătimiri. „Nu voi numi numele Domnului, și mai mult nu voiu grăi întru numele lui!” – în așa chip s-a legat el. „Și s-a făcut ca focul ce arde pârjol în oasele mele, și m-am părăsit de pretutindeni și nu pot suferi.” (Ier. 20, 9) Și iarăși a trebuit să vorbească, nu de la sine, ci de la Duhul lui Dumnezeu.
Gândurile rele, apostate și imorale, sunt mai cu seamă de la duhul răutății și al minciunii. Din pricina păcatelor noastre, cu îngăduința lui Dumnezeu, duhul răutății atacă duhul nostru cu săgețile gândurilor mincinoase, înfățișărilor păcătoase, amintirilor și închipuirilor rele. Necredinciosului împărat Ahav, care asculta mai degrabă minciunile dulcegi decât adevărurile amare, Prorocul Mihéia i-a grăit: „Și acum, iată, au dat Domnul duh mincinos în gura tuturor prorocilor tăi aceștia, iar Domnul au grăit asupra ta rele.” (II Paral. 18, 22) Așadar, Dumnezeu îngăduie ca duhul rău să lucreze asupra minții și gândurilor celor ce s-au murdărit cu păcatele și s-au pregătit pentru lăcașul răutății. Acesta le este semnul pieirii, dacă nu se trezesc, adică dacă nu primesc semnalul mustrării lui Dumnezeu prin vestitorul cel adevărat. Ahav însă a ascultat minciunile prorocilor mincinoși, care îi proroceau biruința, și s’a dus la război, și a pierit în război.
Când, pe neașteptate și cu stăruință, începem să ne gândim la un om care se află departe, acesta este un semn că el ne duce grija și vorbește despre noi, fie pentru noi, fie împotriva noastră, sau că, el sau o veste de la el, se apropie de noi. Când Hristos l-a tămăduit pe slăbănog în Capernaum, cărturarii ce erau de față gândeau în sinea lor: „Acesta hulește.” Domnul a văzut gândurile lor, și le-a grăit: „Pentru ce cugetați viclene în inimile voastre?” (Mat. 9, 4)
Ca semne, și mai puternice decât gândurile se arată simțămintele omenești. Și Isaác, și Iacóv, și Davíd au simțit apropierea morții, și și-au chemat fiii ca să le dea binecuvântare.
Mulți oameni își presimt moartea. Unii ofițeri și soldați au avut limpede în război presimțirea morții în ziua când aveau să piară. Nu puțini dintre ei au zis: „Astăzi o să pier!” Acest simțământ, presentiment, nu au cum să-l știe cei ce încă nu l-au avut. Faptul că el, ca semn, s’a arătat multor persoane, a fost însă întărit în numeroase rânduri prin fapte. Ferice de cel ce primește, prin presentiment, semnalul morții apropiate, și se pocăiește la vreme înaintea lui Dumnezeu, și prin rugăciune și iertare și milostenie se pregătește de lumea cealaltă!
Simțământul ca semn al apropierii lui Hristos. Când Cleópa și prietenul lui călătoreau către Emmaus, S-a alăturat lor Hristos cel înviat și a stat de vorbă cu ei, însă ochii lor nu L-au recunoscut. Dar când El S-a făcut nevăzut, și-au zis unul altuia: „Au nu era inima noastră arzând întru noi când grăia nouă pre cale și când deschidea nouă Scripturile?” (Lc. 24, 32)
Sfinții Ruși Sérghie și Serafím au simțit dinainte arătarea Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu. „Astăzi vom avea parte de o vizită înaltă!,” le spuneau ei monahilor lor. Un semn asemănător au primit prin simțământ și mulți alți Sfinți.
Simțământul ca semn se arată foarte ades la animale, mai ales înainte de vreme rea sau înaintea unei nenorociri, cum ar fi cutremurul de pământ. Se știe că atunci când stăpânului va să i se întâmple vreo nenorocire, calul nechează și câinele latră. Când Sfântului Artémie i se pregătea mucenicia, cerbul lui îmblânzit a început să gudure, să îi lingă mâinile și să plângă.
Amărăciunea și tristețea neașteptate vin câteodată asupra omului fără o pricină învederată. Mai târziu se arată că acesta a fost un semn că acasă, în rândul rudelor sau al prietenilor, s-a întâmplat vreo moarte sau altă grea lovitură.
Simțământul de nespusă deznădejde, care îndreaptă gândurile spre sinucidere, este un semnal limpede că duhul rău – duhul akediei sau deznădejdii – a cuprins sufletul omenesc.
Bucuria ca semn. Marii duhovnici Creștini afirmă că atunci când cel ce se pocăiește cu adevărat se roagă lui Dumnezeu cu osârdie, el simte mare bucurie și căldură în inimă. Ei tâlcuiesc aceasta ca pe un semn că Dumnezeu i-a iertat aceluia păcatul pentru care se pocăia în rugăciune.
Sfântul Nicolae Velimirovici.Simboluri și semne.
Comentarii
Trimiteți un comentariu