" Lucrarea duhovnicească a harului lui Dumnezeu care are loc în suflet se face cu multă răbdare, cu înțelepciune și sub oblăduirea tainică a minții. După ce omul s-a luptat vreme îndelungată, după ce voia lui liberă, supusă la multă încercare, s-a arătat bineplăcută Duhului (Sfânt), după ce a arătat răbdare în încercare, lucrarea harului se arată desăvârșită întru el. Că este așa, vom proba cu întâmplări istorisite în Scripturile de Dumnezeu insuflate.Cele ce spun eu asemenea sunt cu cele întâmplate pe vremea lui Iosif. Cât timp și câți ani au trebuit să treacă până să se săvârșească voia lui Dumnezeu cea pentru el și până să i se împlinească vedeniile! La câte osteneli, necazuri și strâmtorări n-a fost supus! Dar pe toate îndurându-le cu bărbăție și arătându-se rob încercat și credincios al lui Dumnezeu, în cele din urmă a ajuns conducător al Egiptului și a dat hrană neamului său. Atunci proorocia (privitoare la) lucruri nevăzute s-a împlinit, ca și voia lui Dumnezeu, care a fost vestită cu mulți (ani înainte).La fel sunt cele ce se spun despre David. Dumnezeu l-a uns pe el împărat prin proorocul Samuel. Dar după ce a fost uns, (a trebuit) să fugă (de la ai lui), pentru că îl urmărea Saul, ca să-l ucidă. Și ce s-a întâmplat cu ungerea lui Dumnezeu și cu făgăduința Lui, care trebuia numaidecât să se împlinească? Pentru că îndată ce a fost uns a și ajuns la grea strâmtorare: (a trebuit) să rătăcească prin pustietăți, să fie lipsit până și de pâine și să fugă la păgâni din pricina cursei pe care i-o întindea Saul. De câte necazuri nu a fost cuprins acela pe care l-a uns împărat Dumnezeu! Dar deși a fost îndelung încercat și strâmtorat și ispitit, el s-a încrezut în Dumnezeu și gândea: Ceea ce a făcut Dumnezeu cu mine prin ungerea proorocului și ceea ce a zis că se va întâmpla cu mine, negreșit se va întâmpla. Și (într-adevăr), după ce a arătat multă răbdare, în cele din urmă s-a împlinit voia lui Dumnezeu, și David a domnit, după multe încercări. Atunci s-a vădit cuvântul lui Dumnezeu, iar ungerea care s-a făcut prin proorocul s-a arătat sigură și adevărată. La fel sunt cele (ce se spun) despre Moise. Mai dinainte cunoscându-l și mai dinainte socotindu-l să fie conducător și izbăvitor al poporului, Dumnezeu a rânduit ca (mai întâi) să fie fiu al fiicei lui Faraon, să crească în bogăție împărătească, în mărire și în dezmierdări, și să fie instruit în toată înțelepciunea egiptenilor. Dar când s-a făcut bărbat și a crescut în credință, a lepădat pe toate acelea, (a lepădat) plăcerea cea trecătoare a păcatului și a ales, așa cum spune Apostolul, necazurile și ocările lui Hristos (Evr. 11, 25). Și fugind în Egipt, câtă vreme n-a petrecut păscând oile, el, fiul împăratului, care fusese crescut întru atâta plăcere și îndestulare împărătească! Însă răbdând multele încercări (la care a fost supus) și arătându-se îndelung-răbdător, (rob) încercat și credincios lui Dumnezeu, în cele din urmă a ajuns izbăvitorul, conducătorul și împăratul lui Israel, și a fost numit dumnezeu al lui Faraon de către (însuși) Dumnezeu. Pentru că prin el a biciuit Egiptul, prin el i-a arătat lui Faraon lucruri mari și minunate, iar în cele din urmă (prin el) i-a înecat pe egipteni în mare. Iată, deci, după câtă vreme, după câte încercări și strâmtorări s-au împlinit voia și planul lui Dumnezeu!La fel s-a întâmplat și pe vremea lui Avraam. Cu câți ani înainte nu i-a făgăduit Dumnezeu că-i va dărui un fiu, și cu toate acestea nu i l-a dăruit îndată! Și câte încercări și ispite n-au venit în acei ani peste el! El însă a îndurat cu multă răbdare cele ce veneau peste el, fiind încredințat că nu minte Cel ce a făgăduit și că Își va împlini cuvântul. Și așa crezând, a dobândit făgăduința. La fel s-a întâmplat și cu Noe. Acesta a primit poruncă de la Dumnezeu în al cincisutelea an (al vieții sale) să construiască corabia, pentru că (Dumnezeu) îi vestise că va trimite potop peste lume, cum a și făcut în anul al șasesutelea; și o sută de ani a așteptat fără să se întrebe dacă Dumnezeu va face sau nu cele ce spusese. Pentru că era încredințat că toate câte a spus Dumnezeu negreșit se vor împlini. Respectând, deci, cu strășnicie porunca și aflându-se (tare atunci când a fost) încercat în credință și răbdare, s-a mântuit el și (toată) casa lui.Am adus aceste mărturii din (Sfintele) Scripturi, pentru a arăta că lucrarea harului lui Dumnezeu în om și darul Duhului Sfânt, pe care se învrednicește a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă și cu îndelungă-răbdare, prin încercări și ispite, că libertatea voinței (omenești) este încercată prin multe strâmtorări. Atunci când (un astfel de om) prin nimic nu întristează pe Duhul, ci dimpotrivă este în acord cu El prin împlinirea poruncilor, cu ajutorul harului, atunci se învrednicește să dobândească libertatea față de patimi și înfierea Duhului, care înfiere în taină se arată, bogăția cea duhovnicească și înțelepciunea care nu este din lumea aceasta, de care se fac părtași cei ce sunt creștini cu adevărat. De aceea, ei se deosebesc întru totul de toți oamenii care au duhul lumii acesteia, (de așa-zișii) înțelepți și pricepuți. Un astfel de om „pe toți îi judecă” (1 Cor. 2, 15), după cum este scris. El cunoaște pe fiecare de ce duh insuflat vorbește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvârșirii) se află, însă pe el niciunul dintre oamenii care au duhul lumii nu poate să-l cunoască și să-l judece, afară numai de acela care are Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaște ca pe unul ce este asemenea lui, după cum spune Apostolul: „Cele duhovnicești prin cele duhovnicești se lămuresc. Omul cel firesc nu primește pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt pentru el nebunie (...) Omul cel duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nimeni nu-l judecă” (1 Cor. 2, 14-15). Un astfel de om leapădă și disprețuiește lucrurile care sunt (iubite și) slăvite în lumea aceasta, ca bogăția, desfătarea, plăcerea, ba chiar și cunoașterea. Că după cum cel care este cuprins de fierbințeală și arde, disprețuiește și leapădă orice hrană și băutură, fie ea oricât de plăcută – pentru că fierbințeala îl arde și îl muncește –, la fel sunt și aceia care ard de dorul cel ceresc, curat și sfânt al Duhului, cărora le-a fost rănit sufletul de iubirea lui Dumnezeu și de focul cel ceresc și dumnezeiesc, (foc pe care) Domnul (însuși) a venit să-l semene pe pământ – și vrea numaidecât să se aprindă –; (de acest foc) fiind foarte mult aprinși și arzând de dorul cel ceresc după Hristos, precum s-a zis mai înainte, aceștia, (repet), din pricina focului iubirii lui Hristos, care-i cuprinde, îi aprinde, îi arde și-i face să caute pe Dumnezeu și bunurile cele cerești, leapădă și disprețuiesc acele lucruri care sunt (socotite) de cinste și slăvite în lumea aceasta. De această dragoste (aprinzându-se cineva), nimic din cele cerești, din cele pământești sau de sub pământ nu-l poate despărți (de Hristos). Că spune Apostolul: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 35 și celelalte). Este cu neputință să-și dobândească cineva sufletul și dragostea cea cerească a Duhului dacă nu se înstrăinează de toate lucrurile acestui veac, dacă mintea lui nu se eliberează de toate ispitele lumești și pământești, pentru ca să se poată dedica unui singur țel, căutarea dragostei lui Hristos. (Se cuvine ca acela care vrea să dobândească mântuirea) să arate toată grija, toată preocuparea și toată osteneala pentru cercetarea esenței celei spirituale a sufletului și pentru împodobirea lui cu virtuți, cu podoaba cea cerească a Duhului, cu curăția și cu sfințenia lui Hristos. (Se cuvine) ca unul ca acesta să renunțe la toate și să îndepărteze (din calea lui) toate piedicile materiale și pământești; să nu-l preocupe nici chiar iubirea cea trupească de părinți și de rude. Să nu îngăduie minții sale să se preocupe și să se frământe cu nimic altceva, ca de pildă: cu (gândul) puterii, al măririi, al onorurilor, al prieteniilor trupești, sau cu alte griji pământești, ci mintea lui să fie preocupată în întregime de cercetarea esenței spirituale a sufletului și să aștepte cu deplină răbdare venirea Duhului, că zice Domnul: „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Și iarăși: „Căutați (mai întâi) Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)Este cu putință ca acela care așa se nevoiește și care totdeauna ia aminte la sine – fie (că face) ascultare, fie orice altă lucrare bineplăcută lui Dumnezeu – să se poată feri de întunericul duhurilor celor viclene. Pentru că mintea care nu încetează să se cerceteze pe sine și să caute pe Domnul poate să câștige sufletul, pentru că se dă cu (toată) tăria roabă Domnului și se alipește numai de El. Pentru că s-a zis: „Noi robim tot gândul spre ascultarea lui Hristos” (2 Cor. 10, 5). Iar când prin astfel de lupte, prin astfel de dorință și căutare, mintea se învrednicește să se facă – prin har – un duh cu Domnul Hristos, (atunci Domnul), odihnindu-Se în vasul sufletului, (face sufletul) gata spre tot lucrul bun, să nu întristeze Duhul Domnului prin voirile sale, prin îndeletnicirile lumii acesteia, prin pofta de slavă și dorința de stăpânire, prin mândrie și pofte trupești, și prin legăturile și amestecul cu oamenii cei răi.Este lucru plăcut când (sufletul) se consacră întru totul Domnului și numai de El se alipește; când se îndeletnicește fără încetare cu (împlinirea) poruncilor Sale și când cinstește după vrednicie pe Duhul lui Hristos, (Duh) Care îl cercetează și îl adumbrește. (Un astfel de suflet) se învrednicește să se facă un duh cu Domnul și o amestecătură, precum zice Apostolul: „Cel ce se alipește de Domnul, un duh este cu El” (1 Cor. 6, 17). Iar dacă cineva se lasă pe sine (pradă) grijilor, (iubirii) de mărire și de stăpânire, onorurilor de la oameni, și pe toate acestea le caută; dacă sufletul său este frământat și amestecat cu gânduri pământești sau înlănțuit de vreun lucru din lumea aceasta; (dacă) un astfel de suflet ar dori să se lepede, să scape și să fugă de întunericul în care este ținut, nu mai poate (acest lucru), pentru că iubește și face voia întunericului și nu urăște cu desăvârșire lucrările răutății.Să ne pregătim, deci, să venim către Domnul cu tot cugetul și cu toată voința noastră și să ne facem următori ai lui Hristos, săvârșind voia Lui și aducându-ne aminte (mereu) de toate poruncile Lui, ca să le facem pe ele. Și dezlegându-ne noi de iubirea lumii, numai către El să ne îndreptăm sufletele noastre; grija, preocuparea și căutarea minții noastre numai la El să o avem. Iar dacă cu trupul ne îndeletnicim mai puțin cu cercetarea poruncilor și cu ascultarea față de Dumnezeu, cu mintea să nu ne depărtăm de iubirea, dorul și căutarea Domnului. Pentru ca, nevoindu-ne cu un astfel de cuget, cu gând curat umblând pe calea dreptății și totdeauna la noi înșine luând aminte, să dobândim făgăduința Duhului Său, să ne izbăvim prin har de pierzania întunericului patimilor, de care e muncit sufletul, să ne facem vrednici de Împărăția cea veșnică și să ne învrednicim a ne desfăta cu Hristos în veci, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin."
Macarie Egipteanul
Omilia 9
Comentarii
Trimiteți un comentariu