Expunere

 

                           

"Rugăciunea este, prin excelență, vorbirea omului cu Dumnezeu. Despre fiecare persoană se presupune că are o față. Fața este acea latură a persoanei prin care respectiva persoană se întoarce către ceva sau către cineva. Din acest punct de vedere și Dumnezeu are o față și știm aceasta chiar de la psalmistul David: „Nu-ți întoarce fața ta de la mine”. Așa încât, de câte ori omul își întoarce fața către Dumnezeu, pentru a intra în comuniune cu Dânsul, Dumnezeu își întoarce și El fața, în așa fel încât, duhovnicește vorbind, cele două entități, cele două persoane - persoana lui Dumnezeu și persoana omului - se întâlnesc față către față. Este, deci, o convorbire directă și care, până la urmă, duce la comuniune. Dacă rugăciunea nu are o finalitate și nu se topește în această comuniune, nu este o rugăciune adevărată, ci e mai mult o convenție.

Rugăciunea face parte din viața spirituală a omului, dar aș vrea și aici să fac o oarecare delimitare, pentru ca să eliminăm, pe cât este posibil, confuziile terminologice. În mod obișnuit se vorbește despre o viață materială și o viață spirituală a omului. Această distincție se făcea chiar și-n vremea comunismului ateu, dar prin viața spirituală se înțelegea, în special, cultura sau ceea ce nu ține neapărat de activitatea materială, ceea ce nu ține de plug sau de fabrică; o viață raportată mai mult la intelect.

Distincția trebuie făcută mai întâi terminologic: „spiritual” vine de la „spiritus”, „vita spiritus”, care înseamnă viață spirituală, sufletească. Dar în limba română avem un alt cuvânt care definește mai bine ceea ce vrem noi să înțelegem prin viață spirituală. Pentru că aceasta este mai mult decât cultură și trebuie să fie mai mult decât cultura. Într-o pagină frumoasă, pe care o raportez neapărat la Noica, un Constantin Noica care se ancorase și se plafonase de cultură, Andrei Pleșu, nemulțumit de această plafonare, a spus: „Vreau să mă ancorez în ceea ce este mai mult decât cultură, pentru că un om de cultură nu este altceva decât o imensă bibliografie. Eu vreau să fiu mai mult decât bibliografie. Și, pentru a fi mai mult decât aceasta, trebuie să mă ancorez în viața spirituală”. Dar vine, la un moment dat, Alexandru Paleologu și spune: „Mie mi se pare foarte general și foarte confuz acest termen: spiritual, spiritualitate. Ce este aceea?” Mai târziu a revenit, pentru că a aprofundat această problemă și și-a dat seama că nu este o vorbă goală sau nu este o vorbă convențională aceea de a avea o viață spirituală și de a te ancora în spiritualitate. Oricum, este mai mult decât cultură.

Avem un alt termen, care este în aparență sinonimul lui „spirit”: „duhul”. Aceste două cuvinte, unul fiind de sorginte latină și unul de origine slavonă, par să fie sinonime prin derivatele lor, dar, de fapt, nu este deloc așa. Pentru că spiritul dă spiritualitate, iar duhul dă duhovnicia. Duhovnicia este altceva sau mult mai mult decât spiritualitatea. Spiritul dă spiritualul. Un om spiritual poate să fie și un om care face glume. De aceea viața spirituală este mult mai puțin decât viața duhovnicească, iar rugăciunea face parte nu din viața spirituală, ci din viața duhovnicească. Acest lucru este foarte important de reținut!

Sfântul Apostol Pavel face o distincție netă între omul, spunem noi, firesc, dar într-o traducere foarte originală este omul psihic – „psihicos”, „antropos psihicos”, și omul duhovnicesc (iertați-mă dacă uneori fac recursuri la filologie, dar aș vrea să fiu cât se poate de explicit, pentru a face distincția corectă între omul psihic și omul duhovnicesc). În toată doctrina sa, Sfântul Apostol Pavel nu dă foarte mulți bani pe omul psihic, pentru că psihicul este partea labilă a omului. Psihicul determină chiar și pasiunile carnale, care se infiltrează în noi, și avem, într-o rugăciune lăsată de unul din Sfinții Părinți, un fragment în care ne rugăm lui Dumnezeu să ne îndepărteze de relele care se lucrează cu gândul înlăuntrul trupului nostru. Deci psihicul poate să lucreze răul și poate să activeze chiar asupra trupului, determinând pasiuni carnale și vinovate. Psihicul, în genere, așa cum am mai spus, este partea labilă, partea schimbătoare a omului și fiecare dintre noi știm că starea psihică se poate schimba de la oră la oră, în funcție și de vremea de afară, și de atmosfera din casă, de somnul pe care l-ai făcut sau nu l-ai făcut, de mâncarea care ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut, de ambianța imediată sau mai îndepărtată.

Sfântul Pavel îl vede pe om ca pe un ins cu foarte multă statornicie, iar statornicia i-o dă duhul și prin aceasta el devine om duhovnicesc. Duhul reprezintă permanența omului și, mai ales, etajul superior, prin care el poate să intre în comunicare și în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel creează o ierarhie stratificată valoric a părților omului, așezând trupescul la nivelul de jos, psihicul deasupra acestuia, apoi duhovnicescul, iar deasupra tuturor noeticul, de la termenul grecesc „nous”, care este tradus prin „intelect”, „rațiune”, „inteligență”. Este partea cea mai fină, cea mai rafinată a sufletului, prin care omul duhovnicesc, în starea de extaz, intră în comuniune cu Dumnezeu. Dar, mai mult decât starea de extaz - pentru că extazul este revărsarea insului în afara lui – se află starea de entaz, care este înmănuncherea insului în interiorul său, așa încât omul cu adevărat duhovnicesc depășește și etajul psihicului și pe cel al duhovnicescului, intrând în acela al noeticului, adică de legătură imediată cu Dumnezeu.

La acest nivel chiar rugăciunea devine inutilă, pentru că starea de rugăciune nu mai este o convorbire cu Dumnezeu, ci participarea sfântului - căci despre el este vorba - la Dumnezeu, îndumnezeindu-se prin participare la harul lui Dumnezeu. Făcând aceste precizări nu înseamnă că rugăciunea, parte din viața duhovnicească a omului, este o contemplație, pentru că ea este altceva decât contemplația, care implică mai mult intelectul. Rugăciunea este activă, lucrătoare, iar Evagrie Ponticul, unul dintre părinții cei mai importanți ai creștinismului, spunea, la un moment dat, că: „rugăciunea este folosirea cea mai autentică și mai bună a intelectului”. Ea nu se poate face fără participarea intelectului, adică să înțelegi rugăciunea, să ți-o asumi prin înțelegere, pentru că, altfel, ea devine mecanică și nu mai este rugăciune, ci doar o simplă deprindere. De aceea trebuie să evităm prezumția că rugăciunea nu ar face parte din viața practică a omului, ci numai dintr-o stare a lui statică.

Sfântul Apostol Iacov, în epistola sa, vorbește despre cei care trebuie să cheme preoții pentru a face rugăciuni celor bolnavi, spunând că: „Mult poate rugăciunea dreptului”. Corect este: „mult poate face rugăciunea dreptului cea lucrătoare”, în care „cea lucrătoare” are valoare de apoziție, adică definește sau redefinește ceea ce s-a spus înainte. Rugăciunea dreptului este, prin definiție, lucrătoare, este un izvor dinamic, care curge, care vine de undeva și care te alimentează. Rugăciunea este, astfel, un factor activ, deși se petrece în absoluta intimitate a eului duhovnicesc.

În cele ce urmează aș vrea să mă refer la una dintre modalitățile de rugăciune, adică din cele două: rugăciunea colectivă și rugăciunea personală. Nu voi vorbi despre rugăciunea în comun, pe care o cunoaștem din biserică, din viața noastră liturgică. Dar Mântuitorul Hristos a introdus, prin exemplul personal, întâi această rugăciune - personală. Chiar a mers până acolo încât, ca să-i trezească pe contemporanii săi, a negat valoarea rugăciunilor publice, pe care obișnuiau fariseii să le facă prin piețe, pe străzi și pe la răspântii. A osândit un astfel de mod de a se ruga, dar nu a osândit, în schimb, rugăciunea din templu, pe care a făcut-o și El, și-o făceau și Apostolii.

În repetate rânduri, însă, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc. De altfel, ca Dumnezeu, nu Se despărțise de Tatăl, dar simțea nevoia, periodic, prin rugăciune directă și personală - pentru că Iisus e o persoană, iar Tatăl Său ceresc e tot persoană – să comunice. Chiar și atunci, înainte de Patimi, în grădina Ghetsimani, când se găsea împreună cu ucenicii, i-a lăsat pe aceștia singuri și S-a îndepărtat la un număr de metri, așa încât să nu poată fi auzit, pentru a se ruga cu voce tare, în intimitatea singurătății Lui. Acest exemplu a fost urmat și de Sfinții Apostoli și, apoi, de Sfinții Părinți, cultivat fiind până în zilele noastre.

Este greșit să se creadă că participarea numai la viața liturgică și la rugăciunea liturgică este suficientă pentru un creștin. Dacă viața creștinului nu cultivă și rugăciunea personală, acesta nu este un creștin adevărat sau întreg. Iar locul pentru rugăciunea personală îl cunoaștem tot de la Mântuitorul Hristos: „Intră în cămara ta - adică în odaia ta - și roagă-te singur acolo, pentru ca să te vadă doar Dumnezeu, Cel ce este într-ascuns”. Tu ascunde-te de oameni, stai de vorbă cu Dumnezeu, pe Care nu-l văd oamenii și, în felul acesta, vei realiza această rugăciune adevărată! Cu toții cunoaștem Liturghia, dar să știți că din Liturghie face parte această rugăciune.

Aici fac o mică paranteză, ținând să menționez că în Liturghie există și o parte nevăzută, pe care credincioșii din biserică nu o văd niciodată și nu o aud. Ea se numește Proscomidie și, de fapt, este partea pregătitoare a ceea ce se vede. În fiecare altar se găsește, în partea stângă, o firidă, care se cheamă proscomidiar, și unde se găsesc pregătite pâinea, vinul și apa din care se pregătesc Sfintele Taine. Înainte de începerea Liturghiei auzite și văzute, preotul, îmbrăcat în odăjdii, oficiază Proscomidia, adică această parte a Liturghiei care nu se vede și în care pomenește numele morților și viilor înscrise pe pomelnicele pe care credincioșii le lasă la altar.

Este, poate, partea cea mai frumoasă și mai impresionantă a Sfintei Liturghii, tocmai pentru că nu este văzută și auzită, dar și pentru că la Proscomidie nu poate oficia decât un singur preot sau câte un singur preot, chiar dacă la Liturghie participă un sobor de șase, zece sau două- zeci de clerici. Cel puțin pentru acele minute, în care își pomenește morții și viii în singurătate, orice preot devine un pustnic. Pentru că se însingurează. Acolo nu este decât el și Dumnezeu. Nu este în fața credincioșilor. Acolo nu mai contează dacă este bătrân, dacă este tânăr, dacă este înalt sau scund, dacă este frumos sau urât, dacă are veșminte mai mult sau mai puțin strălucitoare. Nu mai contează nimic din aspectele exterioare sau spectaculoase ale preotului și ale slujirii lui. Este un capitol despre care însuși Arghezi a scris o pagină foarte frumoasă și, amintindu-mi-o, m-am pomenit că fac această paranteză, pe care iată că o închid.

Așadar, chiar dacă în timpul rugăciunii obștești există o parte de rugăciune directă și personală, singulară și singularizată, cu atât mai mult rugăciunea creștinului trebuie să fie astfel. Acasă la el, în camera lui și, dacă nu are doar o cameră a lui, atunci un colț din camera lui, în care, de obicei, se pun și icoane, pentru binecuvântare, dar și pentru ambianță se inițiază această legătură cu Dumnezeu. Prezența unei icoane pentru rugăciune este și un fel de cenzură morală. În fața unei icoane nu poți înjura, nu poți fuma, nu poți bea, nu poți spune cuvinte urâte, nu poți face gesturi nepermise, pentru că ai impresia tot timpul că te vede Dumnezeu. Nu hârtia sau nu lemnul, ci Acela pe care icoana îl reprezintă! Deci, este o cenzură binefăcătoare și permanentă asupra vieții morale a omului. De aceea, colțul în care se face rugăciunea este împodobit cu icoane.

Există și un timp al rugăciunii. Nu m-aș referi la viața monahală, în care se săvârșesc cele șapte laude, după cuvântul psalmistului, care spune: „De șapte ori în zi te-am lăudat, Doamne”, ci la viața omului obișnuit, care, de obicei, se roagă de două ori pe zi: dimineața și seara. Dimineața, după ce s-a sculat, și seara, înainte de culcare. Dacă s-a deprins, este bine să se închine și să spună o rugăciune înainte de masă și, iarăși, foarte bine dacă spune încă una, scurtă, după masă. Dar cel puțin seara și dimineața creștinul trebuie să se roage în singurătate, numai el și Dumnezeu.

Există și o direcție a rugăciunii: de obicei ne orientăm către răsărit, pentru că avem cunoștință de faptul că din partea răsăritului se va arăta Fiul Omului, ca un fulger, atunci când va veni să-i învieze pe toți și să-i judece. Rugăciunea cea mai puternică este aceea care este însoțită de post. Nu de mult s-a citit în biserici o Evanghelie despre un copil demonizat, pe care Sfinții Apostoli, la rugămintea tatălui copilului, nu fuseseră în stare să-l vindece. Întrebat, după aceea, de către ei: „Noi de ce n-am putut, Învățătorule, să-l vindecăm?” li s-a spus că „Acest neam de demoni nu poate fi scos decât cu post și rugăciune”. De obicei rugăciunea trebuie asociată cu postul și, din acest punct de vedere, chiar din viața obișnuită, este bine ca, dimineața, rugăciunea să fie făcută înainte de micul dejun. Aceasta presupune și o stare de post; minimă, dar este. Pentru că stomacul îmbuibat nu este prielnic rugăciunii. Asta o știm din practică. Este foarte important ca rugăciunea să fie însoțită de credință, credința însemnând și participarea intelectului de care v-am vorbit, adică o rugăciune conștientă de ceea ce poate ea.

Din acest punct de vedere aș vrea să citez un text din Evanghelia lui Marcu, într-o tâlcuire - o spun cu toată umilința, dar și cu toată responsabilitatea - care îmi aparține, pentru că am dat peste o variantă a textului care permite o asemenea traducere, fără niciun fel de putință de tăgadă. În mod obișnuit cuvintele Mântuitorului din Evanghelie sună așa: „Pe toate câte le cereți, rugându-vă, să credeți că le veți primi și le veți avea”, ceea ce este firesc, în ordinea logică a lucrurilor. Textul adevărat, pe care mi-am permis să vi-l dau, cu toată răspunderea, este următorul: „Pe toate câte le cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați și primit și le veți avea”. Aceasta ne arată, cu adevărat, rugăciunea care apelează la credința pură, credință ce nu mai este însoțită de nădejde. Dacă folosim verbul la viitor („să credeți că le veți primi și le veți avea”) intervine nădejdea, nădejdea că le voi primi, care însoțește credința. Dar, dacă eu, în clipa în care mă rog pentru ceva ce nu am, cred cu tărie că le-am și primit, atunci, în mod sigur, le voi avea. Dar aceasta înseamnă o formă extraordinară de credință, foarte puternică. Să știți, însă, că nu este absurd acest text.

Să ne amintim tot de Mântuitorul Hristos, atunci când se apropia de Betania, unde murise prietenul său Lazăr. Au ieșit surorile să-l întâmpine, în speță Marta. El știa că Lazăr a murit și avea de gând să producă minunea, însă ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că „Iisus Și-a ridicat ochii către cer și a rostit: Îți mulțumesc, Părinte, că M-ai ascultat!”. I s-a adresat Părintelui ca și cum minunea ar fi avut loc, dar ea nu se realizase încă. Ori de câte ori săvârșea o minune extraordinară, Iisus Îl invoca pe Părintele Său, ca să fie împreună, ca împreună să săvâr- șească minunea. Așa a făcut și înainte de înmulțirea pâinilor, și-n alte împrejurări, cu totul neobișnuite. De data aceasta îi mulțumește Părintelui Său pentru ceea ce nu săvârșise, dar care urma să fie săvârșit în realitate.

În privința aceasta, Sfântul Apostol Pavel are un text foarte frumos, în Epistola sa către Romani, în care vorbește despre Dumnezeu: „Pe cele ce nu sunt le cheamă, ca și cum ar fi”. Adică pentru Dumnezeu nu există virtualitate, ci numai realitate. În clipa în care Dumnezeu a gândit un lucru, acel lucru începe să existe; în clipa în care a hotărât să facă ceva, acel ceva intră în ființă. Acest fel de rugăciune, la care mă refer, cred că este cea mai înaltă treaptă, chiar pentru credinciosul obișnuit să se roage cu adevărat.

Rugăciunea încetează să mai fie cerere, devenind o permanentă mulțumire. Tot într-o rugăciune liturgică de taină, pe care credincioșii de rând nu o aud, preotul îi mulțumește lui Dumnezeu pentru Împărăția ce va să vină. Îi mulțumește pentru ceea ce nu a venit încă, dar care, în mod sigur, va veni, pentru că a fost făgăduită de Dumnezeu și tot ceea ce a făgăduit Dumnezeu începe, în ochii Lui, să devină realitate, chiar dacă nu și pentru noi. Aceasta este o formă extraordinară de a privi lucrurile.

Rugăciunea, ca izvor de putere, izvor al puterilor sufletești, fără îndoială, dar și al celor fizice, presupune, în încercă- rile vieții, prin încercările vieții, o experiență ieșită din comun. Încercarea poate să fie o boală, poate să fie despărțirea de cei dragi, poate să fie starea de singurătate, poate să fie o întâmplare nenorocită în familie. Gama e foarte largă și o putem ușor descoperi în experiența noastră de fiecare zi.

Aș vrea să depun o mărturie indirectă și o mărturie directă, pentru a exemplifica mai bine acest lucru. Mărturia indirectă, dar căreia îi sunt martor, se referă la o familie de români care trăiește în Canada. El, preot și scriitor, iar ea scriitoare. Familia se numește Ichim. Ea, mamă a șase copii și, pe când copilul al șaselea avea câteva luni, hrănindu-se încă la sânul ei, a fost anunțată de medici că suferă de leucemie, deci de un cancer al sângelui, o boală care condamnă iremediabil la moarte. După toate analizele i s-a dat cam un an. Acolo, în străinătate, medicii sunt pragmatici și au altă mentalitate decât la noi, pentru ca ei să-și facă socotelile, testamentul, să-și aranjeze copiii.

Trebuie să adaug faptul că cei doi, soț și soție, sunt prieteni vechi de-ai mei. Dumitru Ichim este poet de origine moldoveană. Mi-au scris cu disperare. Mai întâi el, fără să știe Florica, și apoi amândoi. Ce am putut să le spun? E foarte greu. Le-am spus doar atât: când eram și eu în America (eu nu am fost preot de parohie, am lucrat la centrul eparhial, dar acolo în America sunt și români răzlețiți pe la câte o fermă, pe undeva, și se întâmplă că se îmbolnăvește sau moare cineva și cere asistență religioasă) am primit un telefon să trimitem un preot la un spital, unde se găsea o româncă, care cerea asistență religioasă din partea unui preot ortodox. Neavând pe nimeni la îndemână, m-am dus eu la spital. Era vorba de o doamnă de vârstă mijlocie, la 45 de ani, și care mi-a spus: „Am cancer și medicii mi-au zis să mă pregătesc de moarte. Vreau să trec dincolo pregătită. Așa că doresc să mă spovedesc și să primesc Sfânta Împărtășanie. Nu țin de nicio parohie, sunt soția unui fost fermier, am rămas singură și, iată, acum mă pregătesc să trec dincolo”. S-a spovedit, s-a împărtășit și, după aceea, i-am spus: „Nu pleci singură, L-ai primit pe Hristos și pleci împreună cu Hristos. Să-L ai tovarăș de drum!”.

Am plecat apoi și am uitat. Peste aproximativ doi-trei ani, vara, mă aflam la un picnic pe care-l fac comunitățile etnice și, la un moment dat, se apropie de mine o doamnă și-mi spune: „Mă recunoașteți?” I-am spus că parcă am văzut-o undeva, dar nu știu unde. „Ați fost odată într-un spital și ați împărtășit o bolnavă condamnată la moarte prin cancer?” Am răspuns: „Da, da, îmi amintesc!” La care ea mi-a răspuns: „Eu sunt aceea. Nu numai că n-am murit, dar iată că sunt sănătoasă și particip la acest picnic”.

Nu zic neapărat că s-a făcut o minune; poate că medicii s-au înșelat în diagnostic. Dar este, totuși, vorba de un caz de excepție, în care cineva trece prin con- știința tragică a condamnării iremediabile la o moarte apropiată și, totuși, trăiește.

Familiei Ichim i-am scris: „Vă depun această mărturie. Restul construiți voi!”. Vreau să vă spun că această soție de preot și scriitoare, după ce a trecut prin faza disperării, s-a agățat de credință și de rugăciune. Așa încât ea, cu întreaga familie, și-a pus genunchii la pământ și s-a rugat tot timpul, zi și noapte, și în loc să se mai dea de ceasul morții, s-a apucat să scrie o carte pe care i-am editat-o la Cluj, cu titlul: La porțile disperării începe speranța. Pentru că acolo, la porțile disperării, a intervenit credința, însoțită de rugăciune. Mărturisește în carte că se ruga lui Dumnezeu nu să o salveze sau să o vindece, căci știa că dintr-o asemenea boală nu te poți vindeca, ci să-i dea atâta viață cât să crească copilul acela mic. Mărturia mea este că de atunci au trecut 9 ani! Ea ar putea muri și nu se pregătește să moară. E bolnavă, ia medicamente, dar n-a murit. Cred că rugăciunea a avut un efect extraordinar! O încercare în viață cum rar se poate întâmpla și în care a lucrat rugăciunea lucrătoare, rugăciunea vie, rugăciunea activă și rugăciunea care nu mai pune condiții și-a arătat puterea. Mai mult decât atât: o rugăciunea în care se cere mult mai puțin decât poate da Dumnezeu, dar Dumnezeu dă și arată mai mult.

Spuneam mai înainte că voi aduce și o mărturie directă despre valoarea rugăciunii, dintr-o experiență pe care, personal, am avut-o: perioada detenției. Eu vorbesc foarte rar despre această perioadă, pentru că, mai întâi, aceasta înseamnă o îndelungată și grea suferință și de la început eu am pus această suferință la picioarele lui Dumnezeu și am hotărât să fie răscumpărare pentru păcatele mele (nu cele politice, ci de altă natură). Așa încât am învestit-o cu o încărcătură morală pe care nu aș vrea să i-o retrag. De îndată ce o etalez, înseamnă că mă laud, și, dacă mă laud, i-am retras încărcătura pe care i-am oferit-o. Și-n al doilea rând, mă feresc, pe cât este cu putință, ca oamenii să vadă în mine ceea ce se numește un erou. N-am fost și nu sunt un erou. Dar s-a întâmplat să am această experiență de șase ani, pe care i-am executat dintr-o condamnare de douăzeci și cinci.

Nu-i vorba de vreo experiență a mea, ci eu vorbesc de experiența tuturor sau a imensei majorități, câți ne găseam în închisoare, cu diferite condamnări, cei mai mulți cu condamnări foarte grele, cu un regim comunist care se instalase bine la putere și care făgăduia să domnească la infinit. Minunea însă a venit în 1989, dar trebuie să recunoaștem că ne-a luat prin surprindere. Nu eram pregătiți pentru ea și, din păcate, nu suntem nici astăzi pregătiți pentru această libertate pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, pentru că nu știm să o folosim. Dar, când ai intrat în acest sistem, cu o condamnare foarte grea și înconjurat de oameni care te urăsc, este greu să mai crezi că te eliberezi curând. Așa încât te vezi părăsit, izolat, umilit și, să știți, foarte neputincios, mai ales atunci când ai trecut prin torturile fizice, la capătul cărora trebuia să pui o semnătură care, de fapt, te condamna formal, pentru ca justiția să aibă îndreptățirea de a pronunța o sentință. Atunci este segmentul total de neputință, pentru că și rezistența fizică are, totuși, un capăt. Atunci nu-ți mai rămâne decât credința și rugăciunea. De aceea toți oamenii politici, care au petrecut zeci de ani prin închisorile comuniste, au trăit această experiență integrală a credinței și a rugăciunii, ca singurul izvor de putere.

Ce înseamnă putere? Puterea de a rezista atât fizic, cât și moral. Și, așa cum Florica Ichim, știind că este condamnată la moarte, se ruga lui Dumnezeu nu s-o vindece, ci să-i dea atât cât să mai crească copilul cel mic, un deținut politic nu se ruga la Dumnezeu să fie eliberat, ci se ruga ca Dumnezeu să-l țină la limita de jos a sănătății și a puterii de rezistență și să-i țină sufletul sănătos. Pentru ca în acea izolare, în care se găsea, să poată avea o viață spirituală și, mai mult, o viață duhovnicească. De aceea și administrația se înverșuna să împiedice, pe cât era cu putință, această ultimă rezistență a deținutului. Repet: nu era vorba atât de rezistența fizică, pentru că te obișnuiești și cu foamea, ani de zile neavând senzația că ai fost sătul. Dar nu asta este important, deoarece corpul se adaptează și nu mai are importanță că de la 80 de kg ai ajuns la 50 de kg. Important este cum îți este sufletul.

Să știți că, dacă regimul comunist ateu a încercat o armă împotriva distrugerii omului, nu a fost distrugerea fizică - afară de lagărele de exterminare și de lupta de clasă -, ci eroziunea sau distrugerea lui morală. De aici lupta împotriva religiei și lupta împotriva culturii, cele două valori interioare ale omului.

În închisoare oamenii se salvau prin aceste două bunuri: prin religie, exprimată prin credință și rugăciune, și prin cultură. Dar pentru acesta îți trebuie niște instrumente minime. În închisoare se învăța teologie și trebuie să știți că marii noștri teologi, părintele Stăniloae, marele profesor Teodor Popescu și mulți alții, patronau adevărate catedre de teologie în celulele prin care treceau. Se învăța de la ei teologie, rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune și de a o trăi. În condiția aceasta, de detenție, nu se mai pune problema locului unde să te rogi, pentru că nu ai decât celula și colțul celulei, dar era singura zonă în care administrația nu te putea controla. Te controla asupra mâncării, te controla asupra somnului, asupra ținutei, asupra frigului. Nu putea să-ți controleze gândurile sau eul tău interior.

Era interzisă cu desăvârșire rugăciunea în comun, mai cu seamă în celulele în care se afla un preot. I se punea în vedere că nu are voie să facă slujbe. Dacă se făceau, se făceau în mare secret și cu oarecare riscuri. Era dificil să stea cineva în picioare în colțul celulei și să-și facă rugăciunile, de aceea locul cel mai propice de rugăciune era în pat, cu pătura trasă pe piept, cu mâinile strânse pe piept, sub pătură și cu fața în sus - așa își făcea orice deținut rugăciunile de dimineață și de seară, pentru că în pat nu aveai voie decât în timpul orelor permise de noapte, în niciun caz ziua. Ziua trebuia să stai ori în picioare, să te miști prin celulă sau pe marginea patului, dar în niciun caz să te rezemi, cumva, de perete. Acesta se pedepsea. Nimeni, însă, nu te împiedica să te rogi plimbându-te, să stai pe marginea patului, să-ți încrucișezi mâinile și să te rogi. Mai mult decât atât: deținuții dintr-o celulă își propuneau și admiteau ore anume de tăcere, pentru a se putea ruga. Se spunea: „Iată, ceasul acesta va fi pentru rugăciune” și fiecare închidea ochii și se ruga în tăcere.

Rugăciunea era cu desăvârșire interioară, era adunată și simțeai pe Dumnezeu că este aproape. Ziua ți se părea mai ușoară, ceasurile mai lesne se suportat. Mulți deținuți doreau să învețe rugăciuni sau să rețină formule teologice. Acestea se puteau transmite prin memorie și memoria era un factor extraordinar, dar, cu toate acestea, era nevoie și de alte mijloace, împotriva cărora lucra administrația. Hârtia sau o bucată de creion erau de neconceput în penitenciar, în timpul comunismului. Era o crimă să fie găsită asupra ta o bucățică de hârtie. Controalele erau săptămânale și erau extrem de severe. Atunci deținuții au început să scrie pe pereți, cu o bucată de sârmă, un text, fie de rugăciune, fie de cultură, o poezie sau un citat dintr-un scriitor și așa mai departe. Când administrația a surprins aceste mijloace, atunci a rezugrăvit toți pereții, stropind, ca să creeze reliefuri pe care să nu se poată scrie. Atunci deținuții au inventat scrierea pe talpa bocancului. Și anume, puțin var ras de pe perete și cu puțină emulsie de săpun, făcute pastă, cu care se ungea talpa bocancului și, apoi, cu ceva ascuțit, se putea scrie. Când a fost surprinsă și această metodă, au schimbat bocancii și au pus tălpi de cauciuc striat, pe care să nu se poată scrie. Atunci s-a scris pe limba de la bocanc și, într-o zi, s-a confiscat de la toți bocancii limba.

S-au mai folosit și bucăți de scândură, furate de undeva, și pe care, tot cu var și cu săpun, folosind puțină smoală furată de pe pereții toaletei, se scria o rugăciune sau un text; se învățau și limbi străine, dar acestea erau mijloace mai rare. Atunci s-a inventat codul Morse pe ață. Adică se scoteau fire din cămașă și se realiza o ață, pe care se făceau noduri, iar două noduri unul lângă altul era linia din alfabetul Morse, nodul mai îndepărtat fiind punctul, și, așa, ața, în metri și kilometri, se făcea ghem și se putea transmite un text. Trebuie să vă spun că au fost capitole întregi din Noul Testament pe care unii deținuți mai vechi le știau pe de rost. A existat și un curs de Istorie a literaturii engleze, făcut de un profesor de specialitate pe un ghem, care a circulat din celulă în celulă, până când, bineînțeles, a fost prins.

Alfabetul Morse, cel puțin la Aiud, unde eu mi-am cheltuit patru ani și trei luni, era folosit în marele celular. Aiudul este o închisoare foarte mare, foarte complexă, cu foarte multe secții. Dar secția principală este celularul, care este în formă de T, cu patru etaje. Cândva i s-a făcut o instalație de calorifer. Va fi funcționat, poate, odată, în vremuri imemoriale, dar cel puțin cât am fost noi pe acolo, nu a funcționat deloc. Țevile, însă, existau. Aceste țevi s-au dovedit a fi un extraordinar mijloc de comunicare. Cineva a inventat Morse prin percuție. Și anume, cu o pietricică furată de undeva, de afară, și păstrată cu mare scumpătate la bocanc, se putea bate în țeavă în așa fel încât două sunete apropiate erau linia și un sunet mai îndepărtat era punctul. Avantajul era că se putea comunica pe o distanță foarte mare. Adică, dacă cel care emitea avea norocul să se găsească la parter, cam către mijlocul T-ului, atunci sigur sunetele pătrundeau până la etajul patru. Deci, pe verticală nu era o problemă. Pătrundeau și pe cele două laturi scurte ale T-ului și pe o foarte mare distanță, neajungând, însă, chiar până la capăt pe coada T-ului, care era foarte lungă. În felul acesta se transmiteau și știri și vești despre unii sau alții, se învățau rugăciuni și se țineau și predici.

De altfel, era aproape obligatoriu pentru orice deținut, că să-și ușureze șederea, să învețe imediat alfabetul Morse, nu numai să emită, dar să și recepționeze prin ureche și, începând cu Sfântul Nicolae al anului 1960, am fost rugat din mai multe celule să le vorbesc câte ceva deținuților. Atunci, cu pietricica, păzit de un coleg care se plimba în diagonală, le-am vorbit cam douăzeci de minute și, de aici, duminică de duminică, la oră fixă, toată lumea trecea pe recepție (ora fixă ne-o dădea orologiul din oraș, care răzbătea până în celular) și rosteam predica zilei, cuvântul de învățătură, la care, de multe ori, se adăugau rugăciuni.

Trebuie să mărturisesc că și eu însumi, deși eram călugăr, am învățat rugăciuni în detenție. Cât am fost afară nu am știut niciodată pe de rost Acatistul Maicii Domnului, Acatistul Bunei Vestiri, că nu am avut nevoie să-l învăț - l-am citit de pe carte. Am găsit un dobrogean care-l știa pe de rost și l-am învățat de la el. Așa încât, dacă este mărturie de o putere a rugăciunii ca izvor de putere, în aceste condiții extreme, trebuie să depun mărturia mea și mărturia miilor ca mine, ce au trecut prin închisorile comuniste, care, credeți-mă, nu au fost deloc ușoare. Am citit niște pagini scrise de un preot misionar care a fost preot în Siberia (Dimitrie Bejan) și care a declarat că închisorile din România erau mai crunte decât lagărele rusești de la Cercul Polar. Regimul de teroare era cumplit, și, de aceea, rugăciunea și credința au și fost singurele mijloace de supraviețuire, repet, pentru că ele îți dau și putere fizică, și putere să înduri foamea, disprețuind-o, într-un fel. Pentru că altfel te găsești la limită.

Să vă spun ce experiență am avut tot la Aiud: Mă aflam pe secția a V-a, între vreo douăzeci de deținuți, toți intelectuali sau aproape toți. Rația de pâine era de 100 de grame pe zi. Noi eram douăzeci, iar dimineața erau introduse pe vizetă două pâini de câte un kilogram, însă tăiate cu o ștanță, de la administrație, în câte zece felii. Nu era, însă, retezată și coaja de jos. Acolo se găsea o bancă, pe care ne puteam odihni. Aveam, în fiecare zi, pe câte unul de serviciu, care primea pâinile, scotea dintr-un loc bine ascuns o bucată de metal, care folosise odată ca blacheu de bocanc, dar, frecat cu foarte multă răbdare de ciment, devenise un mic cuțit, și, atunci, tăia coaja de jos, pentru a despărți feliile. Apoi le întindea pe acestă bancă și fiecare, în ordine alfabetică, venea în fața feliilor și aveau dreptul să aleagă felia care i se părea lui că-i mai mare. Ei, cu cât putea să fie mai mare decât o sută de grame, căci zece grame era deja mult. Dar se acorda această șansă.

A mers o vreme, până când eu le-am făcut o propunere. „Iată despre ce-i vorba: ăștia încearcă să ne animalizeze. Nu vedeți ce vor să facă din noi? Să ne încăierăm, să ne batem… Haideți să facem un exercițiu spiritual: să păstrăm aceeași ordine, dar, în loc să o iau pe cea mai mare, să iau bucata cea mai mică, iar ultimul o va lua pe cea mai mare. Nu se schimbă nimic. Tot la atâtea zile îmi vine rândul la una”. S-a admis, chiar cu entuziasm. Peste câteva zile au venit câțiva la mine și mi-au zis: „Părinte, hai să revenim la partea dintâi! Pentru că ochiul îmi spune că aceea este mai mică, dar mâna se întinde către cea care este mai mare și, atunci, mă înșel și pe mine, vă înșel și pe voi”. Atunci am zis: „Suntem într-o situație existențială de limită, în care riscăm să ne alterăm sufletește”. Aceasta era lupta puternică. Puterea a venit cu ajutorul credinței. Nu știu câte minuni se vor fi întâmplat, dar nu este oare o minune că Petre Țuțea a petrecut în pușcărie cruntă șaisprezece ani și a murit de abia după 80 de ani, fiind încă și întreg la minte? El era un om de credință și de rugăciune. Alt exemplu este cel al părintelui Stăniloae: n-a trecut și el prin aceste suferințe și a murit aproape la 90 de ani? A scris până în clipa în care a murit. Acestea sunt minuni de la Dumnezeu!

Așa încât, în încheiere, pentru că formularea subiectului m-a provocat, am ținut să fac câteva considerații teoretice și câteva mărturii directe și personale, pentru ca să vă pun în față, o dată mai mult, rugăciunea ca izvor de putere în încercările vieții. Să dea Dumnezeu ca încercările prin care am trecut noi să nu se mai repete în toată istoria acestui neam! Să dea Dumnezeu ca încercările vieții, pe care Dumnezeu ni le trimite sau ni le îngăduie, să ne ocolească pe fiecare mai mult. Dar dacă asemenea încercări, totuși, vin: o suferință, o boală, o dezbinare, o ceartă în familie, un deces, o durere sub oricare formă, vă îndemn din toată inima: Apelați la rugăciune și, dacă nu știți rugăciuni multe, folosiți rugăciunea scurtă, pe care o foloseau și părinții pustiei! Rugăciunea scurtă și stăruitoare, pentru că aceea este și rugăciunea pe care a folosit-o Oscar Wilde când se găsea în închisoare și în urma căreia a scris acea carte, De Profundis, pornind de la un psalm! O asemenea experiență, o asemenea încercare este, de fapt, un fund de prăpastie în care tu ai căzut și în care Dumnezeu îngăduie să cazi, fie pentru a te încerca, fie pentru a te căli. De aceea, niciodată să nu disperați!

Din experiența mea personală aș da următorul sfat: când te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu amețești. Să știți că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să amețești când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiți de ea. Aceasta nu înseamnă că trebuie să solicităm veșnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puțin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieți. Este important să avem această armă, care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenții, fără sfințenie, care, însă, te sfințește prin sfințenia ei, prin care simți că nu mai ești singur, prin care simți că te însoțește în primejdie, că te însoțește în boală, că-ți întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.

Zilele trecute mă întreba un foarte rafinat intelectual, pe care l-am întâlnit în Cluj: „Ce se întâmplă cu experiența mea de fiecare zi? Eu sunt un om de rând. Întâlnirea mea cu Dumnezeu poate să fie permanentă?” I-am spus: „Depinde de dumneata, nu depinde de Dumnezeu. El este întotdeauna gata. Important e dacă tu, ca om, ai suficiente antene pentru El sau dacă devii receptiv la Dumnezeu.” Iată, de exemplu, o floare a câmpului: dimineața roua plutește în aer, iar floarea, dacă își deschide cupa, primește roua, dar dacă nu și-o deschide, nu o primește. Roua există și este gata să roureze, important fiind ca sufletul omului, asemenea unei flori, să se deschidă către Dumnezeu. Dacă se deschide, întâlnirea dintre Dumnezeu și om prin rugăciune, prin contemplația mistică și prin trăirea adâncă, duhovnicească are loc și devine un unicat în viața omului."

Bartolomeu Valeriu Anania