"În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna an fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, aşa cum l-am înţeles eu, se naşte din durere şi renunţări, creşte în strălucire udat de lacrimi de pocăinţă - spovedania şi Sfânta Împărtăşanie - are dragoste sinceră faţă de aproapele şi credinţă nelimitată în biruinţa şi învierea neamului românesc, în lumina sfintei învăţături a blândului Iisus. Legionarul de elită este un erou cu suflet de sfânt. El luptă din credinţă, jertfeşte din dragoste şi primeşte cu seninătate chinurile morţii în nădejdea Învierii.
Toată viaţa am căutat să fiu cât mai sincer cu mine însumi. Mă rugam:
«Doamne, ajută-mă să fac voia Ta, ca să fiu vrednic de dragostea Ta!». Mă rugam mult pentru morţi. Mă rugam pentru unul, apoi îmi aminteam de altul, căruia parcă îi auzeam vocea: «roagă-te şi pentru mine!». Mă rugam şi pentru el.
Am fost eliberat după 22 de ani, 2 luni şi 2 a plămâni. Când am ajuns acasă, a fost o tragedie. Mama plângea, mă mângâia, mă săruta şi urla: «Unde e celălalt? Tu ai venit, dar celălalt unde e...?»
Am mai avut un frate care a murit la Piteşti, în reeducare. Se vorbeşte de un tânăr care în preajma Paştelui a fost răstignit şi martirizat pentru că nu a vrut să se lepede şi să blasfemieze. De la unii am aflat că ar fi fost fratele meu.
Pentru mine, Mişcarea Legionară a fost totul. Îmi umplea sufletul pe deplin. Înainte de arestare am hotărât câţiva să facem de gardă la mormântul unui frate de cruce împuşcat pe timpul lui Carol al II-lea. Era vară şi plin de ţânţari. Aşa am fost de cuprins de această Mişcare Legionară, încât în cimitirul plin de ţânţari, cât am stat în poziţie de onor, nu am mişcat. Sunt în poziţie de gardă la mormântul unui legionar, mă muşcă, nu mă muşcă ţânţarii, nu mişc!
Primeam cotizaţiile de la ceilalţi fraţi de cruce. Mătuşa mea m-a rugat odată să-i schimb din mărunţişul acela nişte bani. Mi se spusese că sunt banii Legiunii, nu ai mei, şi că nu pot să mă ating de ei. «Mătuşă - i-am spus - nu sunt banii mei. Nu mă ating de ei. Îndoiţi, rupţi, cum or fi, aşa i-am primit, aşa îi dau mai departe». S-a mirat şi mătuşa de corectitudinea mea fanatică.
La Aiud, în primii ani, i-am cunoscut pe cei din grupul lui Trifan. Atunci mi se părea că felul lor, prea blajini, prea moi, nu este adevărata linie legionară. Aveau uneori o tentă sectară, de izolare. Apoi s-au dezbărat de asta. Dar până să ajungă la un echilibru, au avut şi ei exagerări, nu au avut discernământ de la început. Au trecut şi ei prin diferite frământări şi extreme. Ce arată Ianolide sau Virgil Maxim în cărţile lor sunt nişte concluzii, după cernerea unor lucruri, dar au avut şi ei mult până să se limpezească. Sunt nişte concluzii câştigate cu trudă. Au avut gândul cel bun, au fost sinceri şi Dumnezeu le-a dat har.
Avantajul lor, de fapt aşa a lăsat Dumnezeu, că in mişcările lor în închisoare, au fost aproape, au fost cam tot împreună. Aşa s-au putut ajuta. Şi-au împărtăşit durerile şi s-au susţinut. Au apărut însă şi tensiuni. Era greu să stai opt inşi într-o celulă pentru două persoane. Se frecau prea mult unul de altul. Nu mai aveau intimitate. Era foarte greu.
Valeriu Gafencu ardea de un dor spiritual. Era sfios ca o domnişoară, ascultător, un om pur, de o mare curăţie sufletească. Ca mulţi basarabeni, avea ceva aparte, apropiat de slavi, cu multă afecţiune şi căldură. Având această componentă slavă a sufletului, poate că pentru el a fost mai uşor, avea ceva care îl predispunea către lucrurile acestea mistice. Pentru alţii, chiar din grupul lor, a fost mai greu.
Eu nu credeam că Valeriu Gafencu, aşa cum l-am cunoscut prin 1943, va ajunge la măsura aceasta. Deşi eram de o vârstă, îl priveam ca pe un copil. Consideram că nu este legionarul combativ care să înfrunte orice pentru acest ideal. La început nu era nici el limpezit şi umbla în multe direcţii. A câştigat cu trudă harul care apoi s-a revărsat asupra lui. Frământările lui s-au întâlnit cu ale celorlalţi şi trăind împreună, ajutându-se şi conjugându-se, până la urmă s-au cernut lucrurile.
Eu a trebuit să ajung singur la nişte concluzii. Eram aspru faţă de greşelile altora, cât am fost liber şi în primii ani de închisoare. Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător față de oameni. Atunci eram intransigent...
Cea mai mare bucurie am avut-o când, în genunchi, am plâns pentru păcatele mele. Am înţeles că cea mai mare satisfacţie pe care poate să o aibă un creştin e atunci când poate să verse o lacrimă.
Ajuns în pragul morţii, îi cer lui Dumnezeu în rugăciune: Dă-mi, Doamne, lacrima dorului de rai! Lasă-mi, Doamne, bucuria lacrimilor vărsate pentru iertarea păcatelor! Păstrează-mi, Doamne, mereu aprinsă candela iubirii şi iertării pentru toţi! Amin” [Mărturia dată de Vasile Turtureanu, monahului Moise în mai 2007]."
extras din Sfântul Închisorilor - Valeriu Gafencu
Partea a II-a - Aiud
Secvența XIV
Sursa: Fb "Sfintii Inchisorilor"
Comentarii
Trimiteți un comentariu