"Într-o mănăstire însingurată, puțin știută, de mică însemnătate, aflată între păduri şi bălți, trăia un oarecare monah. Cu teamă, cu neîncredere în sine pătrundea el rugăciunea săvârşită de către minte în adâncul şi taina cămării sufletului.
Odată, stătea monahul în biserică, adâncindu-şi mintea în inimă, iar inima a cunoscut pe neașteptate o mişcare de rugăciune către minte și a tras cu sine întregul trup într-o stare sfințită, duhovnicească, de nedescris prin cuvinte, mai presus de toate patimile, pe care o înțelege numai cel ce a încercat-o. Când monahul a văzut starea cea nouă, atât de neobişnuită a trupului său, mintea lui s-a luminat cu știință de taină. I s-au lămurit cuvintele până atunci nelămurite şi ciudate ale Sfântului Ioan Scărarul, care grăieşte: „Strigat-am cu toată inima mea (Ps. CXVIII, 145), adică am strigat cu trupul, cu sufletul și cu mintea".
Iată dovada învierii trupurilor omeneşti, pe care o am în mine însumi! Dacă trupul este în stare de simțiri duhovniceşti, dacă el poate să ia parte împreună cu sufletul la mângâierea harică, dacă el poate încă de pe acum să se facă părtaş la har, cum să nu învie spre viață veşnică, precum învață Scriptura?
Trupurile sfinților lui Dumnezeu au fost sărate cu har şi stricăciunea nu s-a putut atinge de ele! Prin biruința asupra stricăciunii, ele au făcut deja începătura invierii lor; izvorând vindecări, arată harul aflător în ele şi viaţa veşnică ce viază în ei, ce trebuie să devină la vremea potrivită prea slăvita înviere, dinainte hotărâtă şi dăruită omenirii de Răscumpărătorul nostru, Domnul Iisus Hristos. Amin."
SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
EXPERIENȚE ASCETICE

Comentarii
Trimiteți un comentariu