"La început harul ne povățuiește, stârnește în noi reacții în duhul poruncilor Evangheliei. Totul este ușor. Tot mereu fiind cu noi, Sfântul Duh ne dă a fi binevoitori față de alții. Este ca o atitudine normală, firească. Dar nu dăinuie. Harul, cândva, ne părăsește în forma lui simțită. Începe un al doilea răstimp, unul greu. Cu această întrebare: «Cum să trăiesc fără har?» Trebuie să lucrăm mai departe ca și cum Duhul Sfânt ar fi cu noi, să încercăm a rămâne în același chip al vieții în care, prin har, dobândiserăm anumite atitudini față de fratele nostru și de sora noastră. Trebuie să ne silim. La fel este și cu rugăciunea. La început este ca o stare firească. Te rogi ușor: rugăciunea izvorăște din inimă. Când Duhul ne părăsește sântem datori să ne străduim a ne ruga ca și mai nainte, când aveam harul: din toată ființa noastră, din toată inima, din toată mintea, ba chiar din tot trupul nostru.
Când ne ducem în duh către Ființa absolută calea ne pare nesfârșit de lungă. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum să putem ajunge la acest luminător ce pare să fie la atâția ani-lumină? Și dintr'o dată descoperim că această foarte lungă cale se poate scurta, că Domnul poate a se afla foarte aproape de noi și să zică: «O, inimi nepricepute și zăbavnice a crede!»
Cum să trăim ca să scăpăm de înșelare? Când, în starea dureroasă a întregii noastre ființe - duh, minte, inimă și trup - suferim pentru a nu săvârși păcat, nu trebuie să credem că luăm parte la suferințele lui Hristos. Singur Dumnezeu, în judecata Sa, poate socoti suferințele noastre ca participare la deșertarea Fiului Său Cel Unul-născut. Calea noastră este a ne smeri, a ne prihăni în toată vremea; singur Dumnezeu ne poate ridica și proslăvi."
Cuviosul Sofronie de la Essex

Comentarii
Trimiteți un comentariu