"Era în august 1964. Detinutii discutau ca s-a dat un decret prin care vom fi eliberati. Cu totii asteptam sa fim anuntati ca putem pleca acasa. De câte ori aparea un gardian printre noi îi urmarea fiecare gest, fiecare cuvânt.
Într-o zi mi-am auzit numele strigat. Eram în sfârsit pe lista celor care plecau acasa. Traiam si puteam fi liber. A fost ceea mai frumoasa zi din ultimii 9 ani.
Am plecat spre Vistea. În gara m-a asteptat tot satul. Am trait alte emotii, dar de data aceasta, lacrimile erau de fericire. Erau acolo parintii, sotia, copii, vecinii si toti apropiatii mei. Toti erau curiosi sa afle prin ce am trecut si câte am suferit. Dupa ce am coborât din tren toata lumea vorbea, întreba si asteptau raspunsuri. Ne-am îmbratisat si am plâns împreuna. Si eu eram curios sa aflu ce se întâmplase cu familia mea, cu prietenii mei, în cei 9 ani cât am lipsit.
De mine s-a apropiat o fetita, care m-a privit îndelung nedumerita. Apoi s-a întors catre sotia mea si a întrebat-o:
- Acesta este taticul meu?
Abia atunci mi-am dat seama ca fetita era fiica mea. Lacrimile mi-au inundat obrazul. Am încercat sa o iau în brate, dar puterile îmi erau epuizate. Eram multumit ca sunt în viata si ca îmi revad copiii..."
Olimpiu Borzea, extras din "Brazii se frâng, dar nu se-ndoiesc", Vol. III
Sursa: Fb "Sfintii Inchisorilor"

Comentarii
Trimiteți un comentariu