Despre voia lui Dumnezeu și libertate

 

 

"Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul și nu alte gânduri, și el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată și simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul însuși începe să-l călăuzească și sufletul este învățat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povățuit de învățători și de Scripturi. Dar rareori se întâmplă ca învățătorul sufletului să fie Domnul însuși prin harul Duhului Sfânt, și puțini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce viețuiesc după voia lui Dumnezeu.Omul mândru nu vrea să viețuiască după voia lui Dumnezeu: îi place să se conducă el însuși și nu înțelege că omul nu are destulă minte ca să se conducă pe sine însuși, fără Dumnezeu. Și eu, când trăiam în lume și nu cunoșteam încă pe Domnul și Duhul Său Cel Sfânt, nu știam cât de mult ne iubește Domnul și mă încredeam în mintea mea proprie. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu și de atunci primesc toate întristările care vin asupra mea și zic: „Domnul se uită la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi așa.Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viața e mult mai ușoară, pentru că și atunci când e în boală, în sărăcie și în prigoană, el gândește așa: „Așa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.Iată că de mulți ani bolesc de dureri de cap, greu de îndurat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se smerește. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage și să facă priveghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de liniște și odihnă; și L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. înseamnă că lucrul nu-mi este de folos.Dar iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Domnul m-a ascultat degrabă și m-a izbăvit. într-o zi de praznic s-a dat la trapeză pește; și mâncând, am înghițit un os de pește care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Și când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieși din trapeză, respiră adânc și osul va ieși cu sânge”. Am făcut așa: am ieșit, am respirat adânc, am tușit și un os mare de pește a țâșnit afară cu sânge. Și am înțeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.Lucrul cel mai prețios pe lume e să cunoaștem pe Dumnezeu și să înțelegem, măcar în parte, voia Lui.Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se predea întru toate voii lui Dumnezeu și să trăiască înaintea Lui în frică și în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu întristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău.O, Doamne, fă ca prin puterea harului Sfântului Duh să viețuim după sfânta Ta voie.Când harul e cu noi, mintea noastră e puternică; dar când pierdem harul, atunci vedem neputința noastră; vedem că fără Dumnezeu nu putem nici măcar gândi ceva bun.Milostive Dumnezeule, Tu știi neputința noastră. Mă rog Ție: dă-mi duh smerit pentru că, după milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a viețui după voia Ta și-i descoperi toate tainele Tale, dându-i să cunoască cât de nesfârșit ne iubești.Cum știi dacă viețuiești după voia lui Dumnezeu?

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ție ți se pare că viețuiești după voia Lui.

Cine viețuiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijește de nimic.

Și dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuși și lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Și chiar dacă nu-l dobândește, rămâne la fel de liniștit, ca și cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Și orice i s-ar întâmpla, el spune: „Așa i-a plăcut lui Dumnezeu”. Dacă e bolnav, gândește: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”.

Și așa se păstrează pacea în suflet și în trup.Cine-și face griji pentru sine însuși, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu.Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu și viețuiește înaintea Lui cu frică și iubire: cu frică, ca să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul știe cât de mult ne iubește Domnul.Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu și să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.Dar dacă întristările noastre ne par mari, aceasta înseamnă că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu.Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu întru toate și se odihnește în El, pentru că știe din experiență și din Sfânta Scriptură că mult ne iubește Domnul și veghează asupra sufletelor noastre, ca toate să se facă vii prin harul Său în pace și iubire.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac și prigonit. Sufletul știe că Domnul poartă grijă de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe Care sufletul îl cunoaște. Dar cei mândri și neascultători nu vor să se predea voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-și facă voia lor, lucru atât de vătămător pentru suflet.

Marele Pimen zicea: „Voia noastră este zid de aramă între noi și Dumnezeu și nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui”.Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai ușor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubește pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui și astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.Cel ce împlinește voia lui Dumnezeu e mulțumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veselește harul Domnului. Dar cel nemulțumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să știe că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulțumirea față de Dumneze.Chiar dacă e așa, nu te mâhni, ci străduiește-te cu tărie să-ți pui nădejdea în Dumnezeu și cere de la El duh smerit; și atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, îl vei iubi și-ți vei găsi odihna, chiar de vei avea întristări.Sufletul care are smerenie își aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu și gândește așa: „Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele și mă mângâie, mă hrănește și poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar amenința moartea?Domnul povățuiește orice suflet care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului și te voi izbăvi, și tu Mă vei preamări” [Ps. 49, 16].Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Domnul, și Domnul îl va povățui. Și aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire și tulburare; de obicei, însă, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie.Bun lucru e a ne învăța să viețuim după voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu și are mare odihnă; și din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubește și cu câtă bogăție ne dă Duhul Sfânt Care veselește sufletul în Dumnezeu.Și atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în întregime al lui Dumnezeu.Domnul Cel Milostiv îl povățuiește pe om că trebuie să îndure întristările cu mulțumire. în toată viața mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântuitor și am mulțumit întotdeauna lui Dumnezeu, și de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu ușurință toate întristările.Toți oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări și, deși întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat și îi întristează, și aceasta pentru că nu vor să-și smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul însuși îi călăuzește cu harul Său, și ei îndură totul cu bărbăție pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc și împreună cu Care vor fi preamăriți în veci.Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu ușurință. El vede întristările, dar nădăjduiește în Domnul, și întristările trec.

Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întristarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât își poate închipui cineva. Și noi știm că cine iubește mult, acela și suferă mult. După firea omenească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu și Duhul Sfânt a întărit-o și i-a dat puterea de a îndura această întristare.

Și mai apoi, după înălțarea Domnului, Ea s-a făcut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt și cel în care Acesta viază simte în el raiul.

Vei zice poate: „De ce nu este și în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăiești după voia ta.

Privește pe cel ce-și iubește voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet și e mereu nemulțumit: „Asta nu e așa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuși în chip desăvârșit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubește pe Domnul, și toate ale lui sunt dragi și plăcute.

Așa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Lc. 1, 38]. Dacă am spune și noi așa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul și scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre și atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu și cât de minunată ar fi viața pe întregul pământ. Dar, deși cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înțeleg și nu vor să le primească. Dar cine trăiește după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer și pe pământ.Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbește, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu și pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.O tradiție spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Familie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; și i-a lăsat să meargă în pace.

Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruță pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Familie. La vederea Pruncului și a blândei Sale Maici, sufletul tâlharului s-a înmuiat și a fost atins de harul lui Dumnezeu.

Așa s-a întâmplat și cu fiarele sălbatice care la vederea sfinților mucenici sau a bărbaților cuvioși se făceau blânde și nu le făceau rău. Chiar și demonii se tem de sufletul blând și smerit, care-i biruie prin ascultare și rugăciune.

Alt lucru uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii și bătrânii L-au predat lui Pilat să-L răstignească. Și aceasta pentru că ei nu se rugau și nu cereau de la Domnul să-i povățuiască ce și cum să lucreze.

Astfel, adeseori ocârmuitorii și oamenii mari vor binele, dar nu știu unde este; nu știu că este în Dumnezeu și că li se dă de la Dumnezeu.Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povățuiască ce anume trebuie să facem, și Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.

Adam n-a avut înțelepciunea să întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, și pentru aceasta a pierdut raiul.

David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” și a căzut în păcatul uciderii și al preacurviei.

Așa și toți sfinții care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute și să-i povățuiască. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după mintea mea, se întâmpla să greșesc”.

Dar sunt și greșeli fără păcat care vin din nedesăvârșirea noastră; le vedem chiar și la Maica Domnului. în Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuții… Și abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Lc. 2, 44].

Astfel, numai Domnul știe toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povățuiască și să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greșim.

Duhul lui Dumnezeu povățuiește pe toți în chip deosebit: unul se liniștește [viețuiește în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; altul slujește pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt și toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia șaizeci, altuia o sută [Mc. 4, 20].

Dacă ne-am iubi unii pe alții întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate și ne-ar descoperi mari taine.

Dumnezeu - o iubire de care nu te poți sătura…

Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu și am încetat să scriu…

Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzește.Toți ne chinuim pe pământ și căutăm libertatea, dar puțini sunt cei ce știu în ce anume stă libertatea și unde se găsește ea.

Și eu doresc libertatea și o caut zi și noapte. Am înțeles că ea este la Dumnezeu și e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit și și-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui și libertatea de a-L iubi. Și nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. în aceasta își găsește sufletul odihna și bucuria.

Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voastră și vă rog cu lacrimi: „Veniți la Hristos! Eu cunosc iubirea Lui pentru voi. O cunosc și de aceea strig întregului pământ. Dacă nu cunoști ceva, cum vei vorbi despre aceasta?”

Vei întreba, poate: „Dar cum putem cunoaște pe Dumnezeu?” Eu, însă, spun că vedem pe Domnul prin Duhul Sfânt. Și tu, dacă te smerești, atunci și ție Duhul Sfânt îți va arăta pe Domnul nostru; și atunci și tu vei voi să strigi despre El întregului pământ.

Sunt bătrân și aștept moartea, și scriu adevărul din dragoste pentru norod, pentru care se întristează sufletul meu. Dacă aș putea ajuta fie și numai un singur suflet să se mântuiască, și pentru aceasta voi mulțumi lui Dumnezeu, dar inima mea suferă pentru întreaga lume și mă rog și vărs lacrimi pentru întreaga lume, ca toți să se pocăiască și să cunoască pe Dumnezeu și să trăiască în iubire și să se desfete de libertate în Dumnezeu.

Voi, toți oamenii de pe pământ, rugați-vă și plângeți pentru păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte. Unde este iertarea păcatelor, acolo e și o conștiință liberă și iubire, chiar dacă una mică.Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz. 18, 32], iar celui ce se pocăiește îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea și libertatea de a fi cu mintea și inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primește libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu și rămâne întru El în odihnă și bucurie. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmașii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.Voi spune adevărul în fața lumii întregi: sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu și aș fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Și Duhul Sfânt m-a învățat și de aceea scriu despre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.

Mi-e milă și plâng și suspin pentru oameni. Mulți gândesc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat și am făcut multe alte lucruri”, și de rușine nu vin la pocăință. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.

O, frații mei din tot pământul, căiți-vă până când mai e vreme! Dumnezeu așteaptă cu milostivire pocăința noastră. Și tot cerul, toți sfinții așteaptă această pocăință. Așa cum Dumnezeu este iubire [1 In. 4, 8], așa și Duhul Sfânt în sfinți e iubire. Cere iertare, și Dumnezeu te va ierta. Și când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie și veselie, și harul Duhului Sfânt va intra în sufletul tău și vei zice: „Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu și de la Dumnezeu”.Harul lui Dumnezeu nu desființează libertatea, ci o ajută numai să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Adam era în har, dar voia lui nu era desființată. La fel și îngerii rămân în Duhul Sfânt, dar voia lor liberă nu este desființată.Mulți oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric și nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este și va fi, și pe toți îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, cunoașteți-Mă și Eu vă voi da odihna și libertatea”.

Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu, înainte însă nu știam aceasta. Până la douăzeci și șapte de ani credeam numai că Dumnezeu există, dar nu-L cunoșteam, dar de când sufletul meu L-a cunoscut prin Duhul Sfânt, el se topește de dogoarea doririi Lui; și acum cu inimă fierbinte îl caut ziua și noaptea.

Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alții; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu și de aproapele. în aceasta e și libertatea și egalitatea. în rangurile pământești nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pentru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie împărat sau prinț; nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau întâi-stătător; dar în oricare rang e cu putință să iubești pe Dumnezeu și să fii bineplăcut Lui și numai aceasta contează. Și cine iubește mai mult pe Dumnezeu pe pământ, acela va avea mai multă slavă în împărăție. Cine iubește mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Și am înțeles că iubirea este felurită după tăria ei.

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva - aceasta e întâia iubire. Cineva are mintea curată de gânduri - aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima. Cineva are în chip simțit harul în sufletul său - aceasta e a treia iubire, încă mai mare. Cea de-a patra și desăvârșita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet și în trup. Trupul unuia ca acesta se sfințește și după moarte se va preface în sfinte moaște. Așa a fost la marii sfinți mucenici, la proroci și la cuvioși. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca față de ea nici un fel de dorință. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceața Duhului Sfânt renaște omul întreg și-l învață să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeiești, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăiește pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minții noastre, nu stăruim în acest har și el părăsește sufletul, și sufletul îl caută plângând și suspinând, și zice: „Sufletul meu tânjește după Domnul”."

SILUAN ATHONITUL.