Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăși veșnicia, vorbește intens, căci tăcerea este limbajul vieții viitoare. Precum sfinții îngeri au o putere mai presus de rațiune, pentru noi de neconceput, prin care ei își transmit unii altora gânduri dumnezeiești (Sfântul Vasile cel Mare), în același fel îngerii pământești – care trăiesc în Sfântul Munte și se întrec cu cei cerești și netrupești în trăire și în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc. Și această putere este aceea a tăcerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventă predică, „un îndemn tăcut”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere și se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere și primesc virtute. După Sfântul Simeon Noul Teolog „tăcerea buzelor, închiderea ochilor și asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viața duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.” Tăcerea călugărilor este ziditoare. În Pateric citim următoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odată la Schit. Și adunându-se frații, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească. Zis-a lor bătrânul: dacă nu se folosește de tăcerea mea nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.” Ar trebui să meargă cineva la Sfântul Munte cu intenția de a fi zidit prin tăcere. Pelerinului care știe cum să asculte această tăcere, totul îi va vorbi.
Chipurile tăcute ale călugărilor, peșterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de atmosfera de pocăință, natura însăși precum și toate lucrurile neînsuflețite din jurul său, vor povesti multe și îi vor împărtăși învățături minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbește „în tăcere”.
Dar uneori vorbesc și atunci zidesc sufletește, deoarece se fac pilde prin înșiși viața pe care o duc. „Căci viața fără de cuvânt mai mult folosește decât cuvântul fără viață. Viața și tăcând folosește, iar cuvântul și strigând supăra. Dar dacă și cuvântul și viața se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru că Sfinții Părinți duc o viață sfântă și au devenit unelte ale Sfântului Duh, „trâmbițe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului și ale Înțelepciunii înaltă, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belșug. Și atunci când sunt întrebați, ei rostesc aceste „cuvinte”.
În Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi un cuvânt să mă mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat și neîndoielnic; și cel care îl cere, îl primește ca pe un rod al harului, fără să îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuință pentru cel care îl cere.
„Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care îl cere. Precum Preasfânta Maică a Domnului a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu și a dat naștere lui Hristos Dumnezeu și Omul devenind din această pricină, „bucuria întregii făpturi”, în același fel părinții, datorită curățeniei lor au zămislit cuvântul și l-au transmis celor care însetează după el, făcându-li-se pricina de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic niște frați, care aveau cu ei câțiva mireni și i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Și fiindcă îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiți să auziți? Și i-au zis: da Avvo. Deci a zis bătrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau frații pe bătrâni și făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le dă cum să grăiască. Dar acum, pentru ca întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Și ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Și auzind frații acestea, au suspinat, zicând: roagă-te pentru noi, Avvo!” Prin această pildă se vădește că înțelepciunea este rodul harului. Harul împodobește oamenii curați și sfinți, și „întrupează” cuvintele lor. Este clar deci, că înălțimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere iar monahii știu cum să „frângă” și cele mai împietrite inimi și să le întoarcă spre Dumnezeu, chiar dacă folosesc un reproș discret.
Așadar, dacă îi întrebi cu simplitate, cu smerenie și cu dorința de a asculta, vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuși pline de înțelepciune și har, sunt cuvinte pline de duh.
În acest fel ei îl imită pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatălui și în același timp întruchiparea tăcerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a păstrat tăcerea.
Mișcarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranță nu doar o revelare a Cuvântului ci și o „expresie a tăcerii”. Prin urmare mișcarea omului spre Dumnezeu, ca și spre aproapele său ar trebui să se distingă prin acestea două. Te îndrepți spre Sfântul Munte cu intenția de a fi învățat mai mult prin tăcere și mai puțin prin cuvânt.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale deșertului, trăiesc viața la apogeul ei. Ei sunt deja în rai. Sunt cu adevărat „purtători de Dumnezeu”, trăind viața lui Hristos „în vase de lut”, adică în trupuri istovite de nevoință și de slujirea aproapelui. În acești monahi cineva ar putea vedea îndumnezeirea în faptă, ca să spunem așa, și nu îndumnezeirea învățată teoretic, de către cel lipsit de experiență în ale teologhisirii. Ei trăiesc în același timp și credința și faptele. Pentru că, fără îndoială, credința fără fapte este o iluzie, dar faptele fără credință sunt idolatrie.
Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt întipărite pe fețele lor bătătorite de vreme. „Dansul” sfinților asceți „fuge de ceea ce este împotriva firii, arată ceea ce este al firii și devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire” (Sf. Nicodim Aghioritul).
Când îi privești ai impresia că sunt nefericiți și triști. Însă atunci când liniștea lor interioară se revărsa, te copleșește.
Acești sfinți nevoitori sunt asemeni stăvilarelor ce opresc apele. Dar când stăvilarul se rupe, apele își arătă forța, inundând împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide te „inundă” cu mireasma. Gurile monahilor sunt „izvoare din care se revărsă miere și apă vie”. Ai putea crede că viețile lor sunt fără valoare, dar îți vei da seama curând că acești pustnici sunt „copaci ce ajung sus la cer”, dăruiți cu frunze ce aduc umbră, dându-ți adăpost și răcorindu-te. Ți-i imaginezi îmbrăcați în râse, de neclintit din tăcerea lor și nespălați datorită reținerii lor de la spălare (alousia). Însă foarte curând îi vezi că „plante nemuritoare rodind fructe minunate”, „crini veșnic înfloriți și de-a pururi înmiresmați”, al căror parfum te umple de plăcere! Și toate acestea pentru că Hristos, viața cea adevărată, trăiește în ei. Viața lor este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3) În fiecare călugăr atonit care calcă pe urmele Sfinților Părinți și trăiește potrivit învățăturilor lor, poți distinge, dacă porți în tine duhul lui Dumnezeu, împreună-lucrare a două stări, în aparență opuse: cea a morții și cea a vieții. Viața izvorăște dintr-o moarte de zi cu zi, și moartea devine mai adâncă dacă te bucuri de viață. Cu cât sporește moartea morții (a păcatului), cu atât este mai deplin trăită viață în Viață (întru Hristos); și cu cât cineva trăiește mai deplin „Viață”, cu atât omoară moartea, până acolo încât acela ajunge să vadă în sine însuși Învierea și Înălțarea lui Hristos. Adică este omorât păcatul și se naște viața. Deci, s-ar putea spune că monahii se îmbracă cu moartea și dobândesc Viața. Sfântul Pavel scrie către Romani: „Știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu” (Romani 6, 9-10).
Sfântul Nichita Stithatul scrie că la fel se întâmplă cu omul sfânt, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort și îngropat pentru lume, trăind viața lui Hristos: „Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat împreună cu Hristos. Dacă el a fost ridicat cu Hristos prin cunoașterea Sa și moartea nemaiavând stăpânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stăpânire moartea necunoștinței.
Astfel că el nu mai trăiește pentru trup și pentru lume, fiind mort față de mădularele sale și față de grijile lumii, dar întru el trăiește Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu sub legea cărnii, adică el și-a oferit mădularele sale ca arme ale dreptății lui Dumnezeu Tatăl”.
Chiar și în călugării ajunși la cele mai înalte stări de înduhovnicire se regăsește împletirea dintre odihnă și lucrare. După Sfântul Maxim, ei trăiesc un „repaus în veșnică mișcare” și o „mișcare neclintită”.
Rămân „în Hristos” și se mișcă neîncetat spre o cât mai desăvârșită bucurie de El, deoarece Hristos este nestemată cea de mare preț. Sfântul Grigorie de Nyssa lămurește acest lucru: „Ciudat lucru este că repaosul și mișcarea pot sta la un loc.
Căci cel ce urcă deloc nu stă, iar cel ce stă nu urcă; dar aici urcarea este împlinită prin a rămâne în aceeași stare, înțelegând prin aceasta cu cât unul rămâne statornic și neclintit în bine, cu atât străbate mai mult din calea virtuții”. Adică rămâne statornic în bine, mișcându-se în același timp. Se află într-o continuă mișcare și totuși rămâne în Hristos. Este setea neîncetată după Hristos, dar în același timp și sațietatea dumnezeiască. Un monah a spus odată: „Ceva ciudat mi se întâmplă.
Sunt înfometat și totuși mă simt satul”. Însă pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desăvârșită dar totuși nedesăvârșita desăvârșire a celui desăvârșit” de care vorbește sfântul Ioan Scărarul.
Viața călugărului devine necontenit viața Cuvântului lui Dumnezeu, viața lui Hristos. Silindu-se călugărul viețuiește pe deplin „vârstele” lui Hristos. Hristos este Întrupat în el, făptuiește minuni, îndură Patimile, Învie și Se Înalță. Trăind, de aceea, în Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci și a celei din jurul său. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai înaltă decât cea de dinainte de Cădere – devine asemeni lui Adam cel dintâi. Sfântul Maxim amintește cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a învins, pe când omul reușește acum să le depășească cu ajutorul lui Adam cel Nou, adică a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat și necreat, dintre minte și simțuri, cer și pământ, rai și lume, dintre bărbat și femeie. Trecând-o pe ultima dintre ele, continua să o depășească pe prima, cea dintre creat și necreat. Un sfânt al lui Dumnezeu se dăruiește pe sine întreg și dăruiește lumea întreaga lui Dumnezeu, arătându-se prin aceasta cel mai mare binefăcător al firii omenești.
La Sfântul Munte m-am apropiat odată de un astfel de stareț (Gheron), un stareț care gustă deplinătatea nesfârșită a milostivului Dumnezeu. Locuind într-o crăpătură a pământului, el a depășit toate tiparele acestei lumi. Nu există cuvinte care să-l poată descrie. Dacă îi spui înțelept, spui prea puțin, numindu-l nebun nu cuprinzi pe de-a-ntregul măsura nebuniei sale pentru Hristos – pur și simplu nu știi cum să-l descrii. Pentru că a ieșit din măsurile acestei lumi și se îndreaptă spre depărtările veșniciei. Atinge dumnezeiescul foc și este pur și simplu în flăcări, arzând acum de Lumină necreată. Ore întregi, în timp ce vorbești cu el, ai impresia că va fi aprins și că va fi mistuit. Crezi că va dispare complet din fața ta precum proorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în momentul în care îți vorbește, crezi că se va urca la cer, ca Domnul care, „pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer” (Luca 24, 51). Și totuși nu se întâmplă nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmplă altceva, ceva ce simți în timp ce-ți vorbește despre lucruri privitoare la viața duhovnicească. Este asemenea „uimirii” care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. „…un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultați-L» și, auzind ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au umplut de spaimă.” (Matei 17, 5-6).
În timp ce vorbește, Duhul Sfânt coboară dintr-o dată, învăluindu-te, prinzându-te. Te cuprinde teamă, dar și dorința de a rămâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple și liniștite, îți amintești de Hristos vorbind ucenicilor pe înălțimea unui munte sau într-o corabie, pe mare. Sfântul îți vorbește într-adevăr de pe „muntele” theoriei (vederii lui Dumnezeu) și de pe marea veșniciei, dincolo de lucrurile banale și omenești, dincolo de ceea ce ești.
M-am apropiat de acest Gheron într-o zi. Știam că era un adevărat „teolog”.
Nu avea cunoaștere despre Dumnezeu, ci „cunoașterea lui Dumnezeu”, care este neajunsă celor mai mulți oameni! „Căci cu adevărat munte înălțat pieptis și greu de urcat este cunoașterea lui Dumnezeu. Și mulțimea poporului de-abia ajunge la poalele ei.” Doar Moise a fost în stare să urce muntele vederii lui Dumnezeu. Și Gheron era și el, asemeni lui Moise, unul care L-a văzut pe Dumnezeu.
La început m-am simțit stângaci. Despre ce aș putea să vorbesc cu el? Ce aveam noi în comun? Eram noi pe aceeași treaptă? Noi ceilalți suntem la primul stadiu al „filosofiei practice” (curățirii), în timp ce el a trecut deja de la „contemplarea naturală” (iluminarea minții) la „teologia mistică” (cunoașterea lui Dumnezeu) adică la cunoașterea veșnică. Noi suntem plini de patimi, în timp ce el e tronul aurit al Împăratului. Noi închipuim iadul, el e desfătarea Raiului.
Dar în timpul discuției noastre pustnicul a coborât din înălțimea sa și m-a ridicat pe mine mai sus. S-a deșertat pe sine și m-a îmbogățit pe mine. „Deși a fost odată bogat, a devenit sărac, ca să pot fi și eu bogat prin sărăcia lui”. Pentru că întotdeauna unitatea presupune o mișcare înspre exteriorul sinelui de ambele părți, același lucru se întâmplă și în unirea cu Dumnezeu. Survine o mișcare de la Dumnezeu înspre om ca și o mișcare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trăsătura distinctivă a dragostei dumnezeiești.
„Teologii numesc dumnezeirea uneori forța erotică, alteori dragoste, și alteori ceea ce este dorit și iubit. Prin urmare, ca forță erotică și ca dragoste, divinul însuși este subiect de mișcare; și fiind ceea ce este dorit și iubit cu intensitate, atrage spre el tot ce este receptiv la această forță și dragoste” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Același sfânt părinte spune mai departe: „Această dragoste dumnezeiască extatică îi silește pe cei ce iubesc să nu-și aparțină lor ci celor pe care îi iubesc. Aceasta este arătată la cele de deasupra prin grija față de cele de mai jos, la cei ce se află în aceeași stare prin sprijinul pe care și-l dau unii altora și la cei mai de jos prin aceea că sunt întorși mai întâi de toate numai înspre dumnezeire”. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim Mărturisitorul arată o așezare despre care Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „erosul dumnezeiesc este și extatic, nelăsând pe cei îndrăgostiți să fie ai lor, ci ai celor de care sunt îndrăgostiți. Și arătă pe cele superioare, purtătoare de grijă pentru cele inferioare, și pe cele de același grad susținându-se una pe alta, și pe cele inferioare într-o întoarcere dumnezeiască spre cele dintâi”.
Despre tăcere, cuvântare și viata călugărilor. O noapte în pustia Sfântului Munte.Mitropolitul Ierothei Vlahos
Comentarii
Trimiteți un comentariu