Răspunderea este foarte mare și este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Își spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Știi, părinte, în vremea necunoașterii, când nu-l cunoșteam pe Dumnezeu, nu cunoșteam Evanghelia, pocăința, nu am fost învățat și poate prin neatenția îmbrăcăminții mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care ședeam, fie cu poziția mea“.
Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproșa, și noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“
“- Iată, când purtai haina aceea, când ședeai așa, când nu ai avut grijă și nu te-ai așezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“
Atunci sufletul acela va fi țintuit de vinovăție și astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenți la toate astea, căci vom pleca din lume și vom merge la tribunal, vom merge la judecată… și acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioși în toate. Să curățim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Și unde simțim vinovăție, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viața feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit și nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece și dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete și murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curățire. Cum se face curățirea? Curățirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie și pocăință.
De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumești sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubește omul: îi place să se înfrumusețeze și să se gătească, îi plac podoabele scumpe…
Când eu nu am grijă, ca om, și provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăția în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conștiința, vom vedea că în viața noastră lumească, poate chiar și acum, nu suntem atenți? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaștem; să le mărturisim și vor fi șterse.
De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiți. Moartea este înfricoșătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoșătoare este. Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plânge, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt.
Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri își ridică ochii și în zadar se roagă; către oameni își întinde mâinile și nu are cine să-l ajute“. Spune că își întoarce ochii către îngeri și nu primește nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale“. Își ridică mâinile spre oameni și le cere să-l ajute. Și ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“ Și atunci omul își dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?
Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăiește fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viață, ar trebui să ne fie lecție, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Și cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea și amară, dacă conștiința nu va mărturisi împotriva noastră, vom simți un balsam în suflet. Sufletul nădăjduiește, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoșător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, și apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenți, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăință și să ne întoarcem la Dumnezeu. Și când Dumnezeu va vedea această intenție bună din partea noastră, ne va ajuta. Și va spori această mică intenție a noastră și o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.
* Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevestește în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri și să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit și că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunțit. La fel Biserica și Sfinții Părinți Propovăduitori și toți cuvioșii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriașă primejdie.
Din nefericire, toate lucrurile, și mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârșitul. Auzim de războaie, și se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, și ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minți, din credință. La ce să ne mai așteptăm?
Cu toate că și moartea fiecărui om este o a doua venire, totuși o așteptăm acum și o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curățim, să fim neprihăniți pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Așa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca și copiii în nerăutate și în dragoste, nu vom putea intra în Împărăția Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor și judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, și astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept și să cerem dreptate, vom fi găsiți vinovați. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.
Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoșătoare a Judecății, și desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditație va deveni pentru noi temelie și viață, vom fi ajutați să ne ferim de faptele întunericului și astfel vom scăpa de acest groaznic și înfricoșător iad. Să ne închinăm, să-I mulțumim și să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm și să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat și ne-a ajutat să pășim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmași în dreapta și-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc își așteaptă copiii și copiii lui sunt cei care urmează modelul, și modelul este Hristos. Amin.
Despre credință și mântuire. Sfântul Efrem Filotheitul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu