" 1. Este în firea minții mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de vrăjmașul într'însul, nu va vedea nici curăție întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a blestemat pe vrăjmașii săi zicând : „Necinstiților și defăimaților, lipsiți de tot binele, nu v'am socotit vrednici nici de câinii turmelor mele"! (Iov 30, 1-2) Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întărește în sine voia cea după fire a minții.
2. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmașilor și o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ți se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Ei pregătesc un războiu și mai rău decât cel dintâi și adună forțe înapoia cetății, poruncindu-le să nu se miște din loc. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fața ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălța întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit și vei părăsi cetatea, se vor ridica unii de la spate, alții din față și bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fără scăpare. Cetatea este rugăciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastră este mânia.
3. Să stăm deci, iubiților, intru frica lui Dumnezeu, păzind și supraveghind lucrarea virtuților. Să nu dăm pricină de sminteală conștiinței noastre, ci să luăm aminte la noi înșine întru frica lui Dumnezeu, până când se va dezrobi și ea dimpreună cu noi, ca să se facă intre noi și ea unire deplină. Ea va fi atunci paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebuie să ne ferim. Dacă însă nu o vom asculta, se va depărta de la noi și ne va părăsi și vom cădea în mâinile vrăjmașilor, cari nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învățat Stăpânul nostru, zicând : „Împacă-te cu pârâșul tău, până ești încă pe cale cu el"...(Mt 5, 25) și cele următoare. Pârîșul este conștiința, fiindcă se împotrivește omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna vrăjmașilor săi.
4. Când vede Dumnezeu că mintea I s'a supus Lui din toată puterea și nu are alt ajutor fără numai pe El singur, o întărește zicând: „Nu te teme fiul meu Iacob, prea micule la număr Israil"; și iarăși: „Nu te teme, că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu și al Meu ești tu. De va fi să treci prin apă, cu tine voi fi și puhoaiele nu te vor înghiți. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra nu te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, Cel ce te mântuiește".(Is. 43, 1-3)
5. De va auzi mintea această încurajare, va îndrăzni împotriva vrăjmașului, zicând : „Cine vrea să bată războiu cu mine ? Să vie de față! Cine este protivnicul meu ? Să se apropie de mine ! Iată, Domnul este ajutorul meu, cine mă va asupri ? Voi toți ca o haină vă veți învechi și veți fi mâncați de molii".(Isaia 50, 8-9)
6. Dacă inima ta urăște păcatul prin fire, va ieși biruitoare și se va depărta de la toate ce nasc păcatul Pune muncile înaintea ta și vei cunoaște că ajutorul tău rămâne cu tine. Iar tu întru nimica să nu-L întristezi pe Dumnezeu, ci plângând înaintea Lui, zi așa: „A Ta este mila, ca să mă izbăvești pe mine, Doamne; căci fără ajutorul Tău, îmi este cu neputință să scap din mâinile vrăjmașilor mei". Fii cu luare aminte și la inima ta și El te va păzi de tot răul.
7. Dator este monahul să închidă toate porțile sufletului său, adică toate simțurile, ca să nu mai facă greșeli prin ele. Căci de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va pregăti pentru nemurire, aducându-și simțurile sale la un loc și făcându-le un singur trup.
8. Când se va slobozi mintea de toată nădejdea din lumea văzută, să știi că acesta e semn că a murit în tine păcatul.
9. Când se va elibera mintea, se va înlătura tot ce e la mijloc între ea și Dumnezeu.
10. Când se va izbăvi mintea de toți vrăjmașii ei și se va liniști, se va afla într'un veac nou, cugetând la cele nouă și nestricăcioase. „Deci unde este stârvul, acolo se vor aduna și vulturii".(Mt 24, 28; Lc. 17, 37)
11. Dracii se învăluie și se acoperă pentru o vreme în vicleșugul lor, că doar își va lăsa omul slobodă inima, socotind că s'a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr'odată asupra bietului suflet și îl răpesc ca pe o vrabie. Și dacă se află mai puternici decât bietul suflet, îl prăvălesc fără milă în păcate mai grele ca cele de la început, pentru cari s'a rugat să fie iertat. Să stăm deci cu frica lui Dumnezeu și să străjuim inima, săvârșind lucrarea noastră. Căci păzind virtuțile, împiedecăm răutatea vrăjmașilor.
12. Iisus Hristos, învățătorul nostru, știind vrăjmașa l or neîndurare și milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictețe, zicând: „Fiți gata în tot ceasul, că nu știți în care ceas vine furul ; deci nu cumva venind să vă găsească dormind";(Lc. 12, 39) și iarăși: „Vedeți să nu se îngreuieze inima voastră întru desfrânare, beție și griji lumești și să vie peste voi fără de veste ceasul acela".(Lc. 21, 34) Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simțurile tale. Și dacă se va întovărăși cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii cari te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaște pe cele ce vreau să intre și să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră și trândavă. Dar cei ce cunosc răutatea lor, rămân netulburati, rugându-se Domnului.
13. De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia nu va putea sluji lui Dumnezeu. Deci care este slujirea lui Dumnezeu ? Numai aceasta: să nu avem nimic străin în minte în vremea când ne rugăm Lui, nici plăcere când îl binecuvântăm, nici răutate când îi cântăm, nici ură când luăm partea Lui, nici râvnă rea care să ne împiedece să zăbovim cugetând la El și să ne aducem aminte de El. Căci toate aceste lucruri întunecate se fac zid care închide nefericitul suflet, de nu poate sluji curat lui Dumnezeu. Fiindcă acestea îl rețin în văzduh și nu-l lasă să meargă în întâmpinarea lui Dumnezeu și să-L binecuvânteze întru ascuns și să-L primească în cămara inimii, ca să fie luminat de El. Iată de ce se întunecă mintea totdeauna și nu se poate apropia de Dumnezeu, dacă nu are grijă să taie acestea de la sine, întru cunoștință.
14. Când mintea va izbăvi simțirile sufletului de voile trupului și le va aduce la nepătimire și va desface sufletul de voile trupului, atunci, dacă va vedea Dumnezeu nerușinatele patimi năvălind asupra sufletului, ca să-i tragă simțirile în păcat, și va striga mintea întru ascuns pe Dumnezeu neîncetat, îi va trimite ajutorul Său și le va alunga pe toate deodată.
15. Rogu-te, câtă vreme ești în trup, să nu lași slobodă inima ta. Căci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roadă ce se arată în țarina sa, mai înainte de-a o aduna în hambarele sale, fiindcă nu știe ce i se poate întâmpla, tot așa omul nu poate da drumul inimii sale „câtă vreme are suflare în nările sale".(Iov 27, 3) Și precum omul nu știe ce patimă îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot așa nu poate slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebuie să strige totdeauna către Dumnezeu, după ajutorul și mila Lui.
16. Cel ce nu află ajutor în vremea războiului, nu poate nădăjdui nici în pace.
17. Abia când cineva se va desface de cele de-a stânga (de cele rele), își va cunoaște cu de-amănuntul toate păcatele ce le-a făcut înaintea lui Dumnezeu. Căci nu-și vede omul păcatele sale, de nu se va desface de ele cu amărăciune. Dar cei ce au ajuns la măsura aceasta, au aflat plânsul și rugăciunea și rușinea înaintea lui Dumnezeu, aducându-și aminte de urâta lor tovărășie cu patimile. Să ne luptăm deci, fraților, după puterea noastră, și dimpreună cu noi va lucra și Dumnezeu după mulțimea milelor Sale. Chiar dacă nu ne-am păzit inima ca părinții noștri, să ne sârguim după putere să păzim trupurile noastre fără de păcat, precum cere Dumnezeu și să credem că, ținând seama de vremea foametei ce am apucat-o, va face și cu noi mila pe care a făcut-o cu Sfinții Săi.
18. Cel ce și-a închinat întreaga inimă căutării lui Dumnezeu întru evlavie și după adevăr, nu poate avea părerea că a ajuns plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci câtă vreme îl mustră conștiința pentru unele lucrări împotriva firii, nu este cu totul liber. Câtă vreme este cineva care îl mustră este și cineva care îl învinovățește; iar câtă vreme atârnă asupra lui învinuirea, nu e de față slobozenia. Dacă însă mai pe urmă, luând seama la tine în vremea rugăciunii, vezi că nimic nu te învinovățește de păcat, să știi că ești slobod și ai intrat în sfânta Lui odihnă după voia Sa. Dacă vezi că roada cea bună s'a împuternicit de n'o mai înăbușe neghina vrăjmașului, și că nu din voia lor și din vicleșug s'au depărtat protivnicii, încetând a mai război simțurile tale; și dacă nourul face umbră deasupra cortului și soarele nu te arde ziua, nici luna noaptea; dacă se află întru tine isprăvită toată pregătirea cortului, ca să stai și să-l străjuiești după voia lui Dumnezeu, să știi că ai biruit cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar atunci și El face umbră deasupra cortului, căci al Lui este. Până când însă ține războiul, omul petrece în frică și cutremur, cugetând că poate birui sau poate fi biruit azi, ori poate birui sau poate fi biruit mâine. Căci lupta strânge inima. Dar nepătimirea nu e turburată de războiu. Cel ajuns la nepătimire a primit răsplata și nu mai are grijă de desbinarea celor trei, căci s'a făcut pace între ei prin Dumnezeu. Iar cei trei sunt: sufletul, trupul și duhul. Deci când cei trei se fac una prin lucrarea Duhului Sfânt nu se mai pot despărți. Așa dar să nu te socoti pe tine că ai murit păcatelor, câtă vreme ești supărat de vrăjmașii tăi, fie în vremea privegherii, fie în vremea somnului. Căci câtă vreme nefericitul om este pe arena de luptă, nu poate avea siguranță.
19. Când se întărește mintea și se pregătește să urmeze dragostei, care stinge toate patimile trupului și nu mai lasă să stăpânească ceva din cele protivnice firii asupra inimii, se împotrivește la toate cele opuse firii, până când le va despărți de cele firești.
20. Cercetează-te, frate, în fiecare zi, ca să-ți cunoști inima și să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu ; și lapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta.
21. Fii deci cu luare aminte la inima ta, frate, și ia seama la vrăjmași tăi, căci sunt vicleni în răutatea lor. Încredințează-te în inima ta de cuvântul acesta : nu poate face cele bune, omul care săvârșește cele rele. De aceea ne-a învățat Mântuitorul să priveghem, zicând: „Strâmtă este poarta și îngustă calea ce duce la viață, și puțini sunt cei ce o află pe ea".(Matei 7, 13-14)
22. Fii deci cu luare aminte la tine, ca nu cumva ceva din cele ale pierzării să te desfacă de Dumnezeul dragostei. Stăpânește-ți inima ta și nu fii nepăsător, zicând : „Cum o voi păzi, om păcătos fiind ?" Căci când va părăsi omul păcatele sale și se va întoarce la Dumnezeu, pocăința sa îl va naște a doua oară și-l va face cu totul nou.
23. Dumnezeiasca Scriptură cea Veche și Nouă vorbește pretutindeni despre păzirea inimii. Întâi cântărețul David strigă: „Fiii oamenilor, până când veți fi grei la inimă?"; și iarăși: „Inima lor este deșartă". Iar despre cei ce cugetă cele deșarte spune: „Zis-a intru inima s a : nu mă voi clăti"; și iarăși: „Zis-au întru inima lor: uitat-a Dumnezeu". Și câte ca acestea. Monahul este dator să înțeleagă scopul Scripturii, către cine grăiește și când grăiește, și să țină neîncetat lupta nevoinței. Să fie cu luare aminte la atacurile (momelile) vrăjmașului. Și ca un cârmaciu să taie valurile, călăuzit de harul lui Dumnezeu. Să nu se întoarcă din cale, ci să fie cu luare aminte numai la sine și să vorbească în liniște cu Dumnezeu cu gând neclătit și cu minte neiscoditoare.
24. Împrejurările cer, de la noi rugăciune, precum valurile, vijeliile și furtunile cer cârmaciu. Căci suntem supuși la atacul (προσβολή) gândurilor, atât ale virtuții, cât și ale păcatului. Iar stăpân peste patimi se zice că este gândul cel evlavios și iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade nouă, celor ce râvnim liniștea, să deosebim și să despărțim cu luare aminte și cu înțelepciune virtuțile și păcatele, și să aflăm care virtute trebue să o cultivăm când sunt de față părinții și frații și pe care s'o lucrăm când suntem singuri. Trebuie să mai știm care este virtutea primă, care a doua, a treia; și care patimă este sufletească și care trupească; și din care virtute ne răpește mândria mintea, din care se ivește slava deșartă prin care se aproprie mânia și din care se ivește lăcomia pântecelui. Căci datori suntem să curățim gândurile, precum și orice înălțare ce ar crește împotriva cunoștinței de Dumnezeu.
25. Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă, adică moartea față de orice om și de orice lucru. Din aceasta se naște dorul de Dumnezeu. Iar acesta naște mânia cea după fire, care se împotrivește oricărui atac încercat de vrăjmașul. Atunci găsește sălaș în om frica lui Dumnezeu, iar prin frică se face arătată dragostea.
26. Trebuie să alungăm din inimă momeala (προσβολή) gândului, prin împotrivire cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primește Dumnezeu rugăciune tulbure și disprețuitoare de la cel ce se îndeletnicește cu liniștirea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim simțurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu și după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înțeleg toate mișcările sufletului, dar mai ales mânia și pofta, căci acestea sunt supuse puterii rațiunii), am săvârșit virtutea și am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu și spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului și a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin urmare? Spre meditația cea ascunsă.
27. De se va semăna vreun gând urât în inima ta, șezând în chilia ta privește și împotrivește-te păcatului, ca nu cumva să te biruie. Sârguiește-te să-ți aduci aminte de Dumnezeu, gândind că îți poartă de grije și că cele ce le grăiești întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoșii, cari-s ca și tine, să nu vază păcatele tale, cu cât mai mult trebuie să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea aceasta cu tine însuți vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Și dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nădăjduiesc spre Domnul, sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în veac cel ce locuiește în Ierusalim". Și la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte și sa cugeți că vede orice gând al tău, și nu vei păcătui niciodată. A Lui fie slava în veci. Amin.
" 1. Este în firea minții mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de vrăjmașul într'însul, nu va vedea nici curăție întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a blestemat pe vrăjmașii săi zicând : „Necinstiților și defăimaților, lipsiți de tot binele, nu v'am socotit vrednici nici de câinii turmelor mele"! (Iov 30, 1-2) Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întărește în sine voia cea după fire a minții.
2. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmașilor și o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ți se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Ei pregătesc un războiu și mai rău decât cel dintâi și adună forțe înapoia cetății, poruncindu-le să nu se miște din loc. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fața ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălța întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit și vei părăsi cetatea, se vor ridica unii de la spate, alții din față și bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fără scăpare. Cetatea este rugăciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastră este mânia.
3. Să stăm deci, iubiților, intru frica lui Dumnezeu, păzind și supraveghind lucrarea virtuților. Să nu dăm pricină de sminteală conștiinței noastre, ci să luăm aminte la noi înșine întru frica lui Dumnezeu, până când se va dezrobi și ea dimpreună cu noi, ca să se facă intre noi și ea unire deplină. Ea va fi atunci paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebuie să ne ferim. Dacă însă nu o vom asculta, se va depărta de la noi și ne va părăsi și vom cădea în mâinile vrăjmașilor, cari nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învățat Stăpânul nostru, zicând : „Împacă-te cu pârâșul tău, până ești încă pe cale cu el"...(Mt 5, 25) și cele următoare. Pârîșul este conștiința, fiindcă se împotrivește omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna vrăjmașilor săi.
4. Când vede Dumnezeu că mintea I s'a supus Lui din toată puterea și nu are alt ajutor fără numai pe El singur, o întărește zicând: „Nu te teme fiul meu Iacob, prea micule la număr Israil"; și iarăși: „Nu te teme, că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu și al Meu ești tu. De va fi să treci prin apă, cu tine voi fi și puhoaiele nu te vor înghiți. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra nu te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, Cel ce te mântuiește".(Is. 43, 1-3)
5. De va auzi mintea această încurajare, va îndrăzni împotriva vrăjmașului, zicând : „Cine vrea să bată războiu cu mine ? Să vie de față! Cine este protivnicul meu ? Să se apropie de mine ! Iată, Domnul este ajutorul meu, cine mă va asupri ? Voi toți ca o haină vă veți învechi și veți fi mâncați de molii".(Isaia 50, 8-9)
6. Dacă inima ta urăște păcatul prin fire, va ieși biruitoare și se va depărta de la toate ce nasc păcatul Pune muncile înaintea ta și vei cunoaște că ajutorul tău rămâne cu tine. Iar tu întru nimica să nu-L întristezi pe Dumnezeu, ci plângând înaintea Lui, zi așa: „A Ta este mila, ca să mă izbăvești pe mine, Doamne; căci fără ajutorul Tău, îmi este cu neputință să scap din mâinile vrăjmașilor mei". Fii cu luare aminte și la inima ta și El te va păzi de tot răul.
7. Dator este monahul să închidă toate porțile sufletului său, adică toate simțurile, ca să nu mai facă greșeli prin ele. Căci de se va vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va pregăti pentru nemurire, aducându-și simțurile sale la un loc și făcându-le un singur trup.
8. Când se va slobozi mintea de toată nădejdea din lumea văzută, să știi că acesta e semn că a murit în tine păcatul.
9. Când se va elibera mintea, se va înlătura tot ce e la mijloc între ea și Dumnezeu.
10. Când se va izbăvi mintea de toți vrăjmașii ei și se va liniști, se va afla într'un veac nou, cugetând la cele nouă și nestricăcioase. „Deci unde este stârvul, acolo se vor aduna și vulturii".(Mt 24, 28; Lc. 17, 37)
11. Dracii se învăluie și se acoperă pentru o vreme în vicleșugul lor, că doar își va lăsa omul slobodă inima, socotind că s'a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr'odată asupra bietului suflet și îl răpesc ca pe o vrabie. Și dacă se află mai puternici decât bietul suflet, îl prăvălesc fără milă în păcate mai grele ca cele de la început, pentru cari s'a rugat să fie iertat. Să stăm deci cu frica lui Dumnezeu și să străjuim inima, săvârșind lucrarea noastră. Căci păzind virtuțile, împiedecăm răutatea vrăjmașilor.
12. Iisus Hristos, învățătorul nostru, știind vrăjmașa l or neîndurare și milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictețe, zicând: „Fiți gata în tot ceasul, că nu știți în care ceas vine furul ; deci nu cumva venind să vă găsească dormind";(Lc. 12, 39) și iarăși: „Vedeți să nu se îngreuieze inima voastră întru desfrânare, beție și griji lumești și să vie peste voi fără de veste ceasul acela".(Lc. 21, 34) Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simțurile tale. Și dacă se va întovărăși cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii cari te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaște pe cele ce vreau să intre și să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră și trândavă. Dar cei ce cunosc răutatea lor, rămân netulburati, rugându-se Domnului.
13. De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia nu va putea sluji lui Dumnezeu. Deci care este slujirea lui Dumnezeu ? Numai aceasta: să nu avem nimic străin în minte în vremea când ne rugăm Lui, nici plăcere când îl binecuvântăm, nici răutate când îi cântăm, nici ură când luăm partea Lui, nici râvnă rea care să ne împiedece să zăbovim cugetând la El și să ne aducem aminte de El. Căci toate aceste lucruri întunecate se fac zid care închide nefericitul suflet, de nu poate sluji curat lui Dumnezeu. Fiindcă acestea îl rețin în văzduh și nu-l lasă să meargă în întâmpinarea lui Dumnezeu și să-L binecuvânteze întru ascuns și să-L primească în cămara inimii, ca să fie luminat de El. Iată de ce se întunecă mintea totdeauna și nu se poate apropia de Dumnezeu, dacă nu are grijă să taie acestea de la sine, întru cunoștință.
14. Când mintea va izbăvi simțirile sufletului de voile trupului și le va aduce la nepătimire și va desface sufletul de voile trupului, atunci, dacă va vedea Dumnezeu nerușinatele patimi năvălind asupra sufletului, ca să-i tragă simțirile în păcat, și va striga mintea întru ascuns pe Dumnezeu neîncetat, îi va trimite ajutorul Său și le va alunga pe toate deodată.
15. Rogu-te, câtă vreme ești în trup, să nu lași slobodă inima ta. Căci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roadă ce se arată în țarina sa, mai înainte de-a o aduna în hambarele sale, fiindcă nu știe ce i se poate întâmpla, tot așa omul nu poate da drumul inimii sale „câtă vreme are suflare în nările sale".(Iov 27, 3) Și precum omul nu știe ce patimă îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot așa nu poate slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebuie să strige totdeauna către Dumnezeu, după ajutorul și mila Lui.
16. Cel ce nu află ajutor în vremea războiului, nu poate nădăjdui nici în pace.
17. Abia când cineva se va desface de cele de-a stânga (de cele rele), își va cunoaște cu de-amănuntul toate păcatele ce le-a făcut înaintea lui Dumnezeu. Căci nu-și vede omul păcatele sale, de nu se va desface de ele cu amărăciune. Dar cei ce au ajuns la măsura aceasta, au aflat plânsul și rugăciunea și rușinea înaintea lui Dumnezeu, aducându-și aminte de urâta lor tovărășie cu patimile. Să ne luptăm deci, fraților, după puterea noastră, și dimpreună cu noi va lucra și Dumnezeu după mulțimea milelor Sale. Chiar dacă nu ne-am păzit inima ca părinții noștri, să ne sârguim după putere să păzim trupurile noastre fără de păcat, precum cere Dumnezeu și să credem că, ținând seama de vremea foametei ce am apucat-o, va face și cu noi mila pe care a făcut-o cu Sfinții Săi.
18. Cel ce și-a închinat întreaga inimă căutării lui Dumnezeu întru evlavie și după adevăr, nu poate avea părerea că a ajuns plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci câtă vreme îl mustră conștiința pentru unele lucrări împotriva firii, nu este cu totul liber. Câtă vreme este cineva care îl mustră este și cineva care îl învinovățește; iar câtă vreme atârnă asupra lui învinuirea, nu e de față slobozenia. Dacă însă mai pe urmă, luând seama la tine în vremea rugăciunii, vezi că nimic nu te învinovățește de păcat, să știi că ești slobod și ai intrat în sfânta Lui odihnă după voia Sa. Dacă vezi că roada cea bună s'a împuternicit de n'o mai înăbușe neghina vrăjmașului, și că nu din voia lor și din vicleșug s'au depărtat protivnicii, încetând a mai război simțurile tale; și dacă nourul face umbră deasupra cortului și soarele nu te arde ziua, nici luna noaptea; dacă se află întru tine isprăvită toată pregătirea cortului, ca să stai și să-l străjuiești după voia lui Dumnezeu, să știi că ai biruit cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar atunci și El face umbră deasupra cortului, căci al Lui este. Până când însă ține războiul, omul petrece în frică și cutremur, cugetând că poate birui sau poate fi biruit azi, ori poate birui sau poate fi biruit mâine. Căci lupta strânge inima. Dar nepătimirea nu e turburată de războiu. Cel ajuns la nepătimire a primit răsplata și nu mai are grijă de desbinarea celor trei, căci s'a făcut pace între ei prin Dumnezeu. Iar cei trei sunt: sufletul, trupul și duhul. Deci când cei trei se fac una prin lucrarea Duhului Sfânt nu se mai pot despărți. Așa dar să nu te socoti pe tine că ai murit păcatelor, câtă vreme ești supărat de vrăjmașii tăi, fie în vremea privegherii, fie în vremea somnului. Căci câtă vreme nefericitul om este pe arena de luptă, nu poate avea siguranță.
19. Când se întărește mintea și se pregătește să urmeze dragostei, care stinge toate patimile trupului și nu mai lasă să stăpânească ceva din cele protivnice firii asupra inimii, se împotrivește la toate cele opuse firii, până când le va despărți de cele firești.
20. Cercetează-te, frate, în fiecare zi, ca să-ți cunoști inima și să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu ; și lapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta.
21. Fii deci cu luare aminte la inima ta, frate, și ia seama la vrăjmași tăi, căci sunt vicleni în răutatea lor. Încredințează-te în inima ta de cuvântul acesta : nu poate face cele bune, omul care săvârșește cele rele. De aceea ne-a învățat Mântuitorul să priveghem, zicând: „Strâmtă este poarta și îngustă calea ce duce la viață, și puțini sunt cei ce o află pe ea".(Matei 7, 13-14)
22. Fii deci cu luare aminte la tine, ca nu cumva ceva din cele ale pierzării să te desfacă de Dumnezeul dragostei. Stăpânește-ți inima ta și nu fii nepăsător, zicând : „Cum o voi păzi, om păcătos fiind ?" Căci când va părăsi omul păcatele sale și se va întoarce la Dumnezeu, pocăința sa îl va naște a doua oară și-l va face cu totul nou.
23. Dumnezeiasca Scriptură cea Veche și Nouă vorbește pretutindeni despre păzirea inimii. Întâi cântărețul David strigă: „Fiii oamenilor, până când veți fi grei la inimă?"; și iarăși: „Inima lor este deșartă". Iar despre cei ce cugetă cele deșarte spune: „Zis-a intru inima s a : nu mă voi clăti"; și iarăși: „Zis-au întru inima lor: uitat-a Dumnezeu". Și câte ca acestea. Monahul este dator să înțeleagă scopul Scripturii, către cine grăiește și când grăiește, și să țină neîncetat lupta nevoinței. Să fie cu luare aminte la atacurile (momelile) vrăjmașului. Și ca un cârmaciu să taie valurile, călăuzit de harul lui Dumnezeu. Să nu se întoarcă din cale, ci să fie cu luare aminte numai la sine și să vorbească în liniște cu Dumnezeu cu gând neclătit și cu minte neiscoditoare.
24. Împrejurările cer, de la noi rugăciune, precum valurile, vijeliile și furtunile cer cârmaciu. Căci suntem supuși la atacul (προσβολή) gândurilor, atât ale virtuții, cât și ale păcatului. Iar stăpân peste patimi se zice că este gândul cel evlavios și iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade nouă, celor ce râvnim liniștea, să deosebim și să despărțim cu luare aminte și cu înțelepciune virtuțile și păcatele, și să aflăm care virtute trebue să o cultivăm când sunt de față părinții și frații și pe care s'o lucrăm când suntem singuri. Trebuie să mai știm care este virtutea primă, care a doua, a treia; și care patimă este sufletească și care trupească; și din care virtute ne răpește mândria mintea, din care se ivește slava deșartă prin care se aproprie mânia și din care se ivește lăcomia pântecelui. Căci datori suntem să curățim gândurile, precum și orice înălțare ce ar crește împotriva cunoștinței de Dumnezeu.
25. Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă, adică moartea față de orice om și de orice lucru. Din aceasta se naște dorul de Dumnezeu. Iar acesta naște mânia cea după fire, care se împotrivește oricărui atac încercat de vrăjmașul. Atunci găsește sălaș în om frica lui Dumnezeu, iar prin frică se face arătată dragostea.
26. Trebuie să alungăm din inimă momeala (προσβολή) gândului, prin împotrivire cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primește Dumnezeu rugăciune tulbure și disprețuitoare de la cel ce se îndeletnicește cu liniștirea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim simțurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu și după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înțeleg toate mișcările sufletului, dar mai ales mânia și pofta, căci acestea sunt supuse puterii rațiunii), am săvârșit virtutea și am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu și spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului și a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin urmare? Spre meditația cea ascunsă.
27. De se va semăna vreun gând urât în inima ta, șezând în chilia ta privește și împotrivește-te păcatului, ca nu cumva să te biruie. Sârguiește-te să-ți aduci aminte de Dumnezeu, gândind că îți poartă de grije și că cele ce le grăiești întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoșii, cari-s ca și tine, să nu vază păcatele tale, cu cât mai mult trebuie să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea aceasta cu tine însuți vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Și dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nădăjduiesc spre Domnul, sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în veac cel ce locuiește în Ierusalim". Și la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte și sa cugeți că vede orice gând al tău, și nu vei păcătui niciodată. A Lui fie slava în veci. Amin."
Filocalia vol.1 - Avva Isaia Pustnicul
Comentarii
Trimiteți un comentariu