DESPRE PAZA MINȚII

 

"Fiindcă a fost vorba, să vorbim ceva despre paza minții. Eu, păcătosul, când încep să vorbesc despre rugăciunea minții sau de paza minții, mi-i rușine și mi-i greu să vorbesc, că vorbesc despre ceea ce nu am. Că zic Sfinții Părinți că nimic nu-i mai sărac decât mintea aceea care filosofează pentru fapta bună, neavând lucrare. Eu sunt acela cu musca pe căciulă, că vreau să vorbesc cele ce nu fac și niciodată nu am făcut.Dar eu cred că vă vor fi de folos acestea în drumul pe care veți merge. Fiindcă viața aceasta este o luptă, cum spune la Iov: O luptă și o ispită este viața omului pe pământ și în această luptă și ispită, în fiecare clipă este nevoie de iscusință. Cum a spus și marele Apostol Pavel: În lupta aceasta grea și mare, aveți nevoie de răbdară și celelalte.Și este prea de nevoie, pentru că vă duceți între străini, acolo unde vă duceți, întâlnindu-vă cu oameni de altă credință: protestanți și catolici și cutare... Și ca ortodox, pentru ca să-ți păzești sufletul curat, o lucrare mai prezentă și mai puternică decât paza minții nu va fi.Paza minții are atâta legătură cu rugăciunea minții, ca și trupul cu sufletul. De la paza minții putem trece imediat la rugăciunea minții. Și totodată, în paza minții intră multe lucrări duhovnicești.Sfântul Isihie Sinaitul spune așa: Nimeni nu va scăpa de căpeteniile tartarului - mi-aduc aminte din Filocalie - fără de paza minții, măcar de ar fi cât de mare filosof și cât de mare înțelept în lume.Ce este paza minții, după învățătura Sfinților Părinți? Este o lucrare prezentă, foarte ușoară și n-are nevoie de prea multă osteneală, decât numai de frica lui Dumnezeu. Ea se naște chiar din frica lui Dumnezeu! Iar frica de Dumnezeu se naște din credința în Dumnezeu. Că dumnezeiescul Părinte Maxim spune: Cel ce crede se teme. Eu nu am nici o pricină să mă tem de cineva, dacă nu cred că-i de față. Iar când cred că Dumnezeu este de față, mă tem! Deci, iată cum din credința în Dumnezeu se naște frica de Dumnezeu. Iar din frica de Dumnezeu se naște trezvia atenției, sau paza minții, sau ferirea minții de la păcat, sau privegherea minții. Când auzim la Sfinții Părinți: paza minții și trezvia atenției, liniștea minții, ferirea minții, privegherea minții sau toate acelea, este același lucru. Este așa cum am zice: pâine, bucată de pâine, felie de pâine; dar tot de pâine este vorba, numai sub alte cuvinte.Paza minții, după învățătura Sfinților Părinți, constă în aceasta: în a ne trezi cu mintea, în a ne împotrivi păcatului cu mintea și în a chema pe „Doamne Iisuse...”, prin rugăciunea minții.Vezi câtă legătură are rugăciunea minții cu paza minții? Că nu-i de-ajuns să mă trezesc eu: „Ce fac eu acuma este bun? Ce gândesc eu acuma este bun? Ce intenționez eu acuma este bun? Ce cuget eu acuma este bun?” Sau: „Ce alegere fac eu asupra acestui cuget este bună?” N-ajunge atât! Ci îndată mi-a dat putere Preasfântul Dumnezeu să-mi stăpânesc pornirile din volnicia de sine sau de sine stăpânirea. Nu vezi ce spune în Psaltire? Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi.Îndată ce ne-am trezit, simțim cu mintea dacă se apropie un păcat de minte sau un gând rău; că orice gând rău este ca un șarpe gânditor, adică un diavol. Și îndată ce l-am simțit că se apropie, să ne împotrivim, cu arma buneivoiri (cu voința) ne împotrivim să nu-l primim, căci avem această putere.Dar puterea noastră este slabă și tăria noastră neputincioasă, cum spune la hirotonie. Și atunci ce-i de făcut? Ne trezim, după puterea noastră; să vadă Dumnezeu că voința noastră se mișcă spre bine și ne împotrivim păcatului. Și negreșit și ținem legătura cu Domnul, chemându-L prin rugăciunea „Doamne Iisuse...”.Dar nimeni să nu se bazeze pe trezvia sa sau pe voința sa, că-i tare împotriva păcatului, că rămâne foarte, foarte înșelat! Pentru că, negreșit, voința noastră și trezvia noastră trebuie să fie întărită de Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea ne trezim, ne împotrivim cu voia de sine stăpânitoare și chemăm pe „Doamne Iisuse...”.Acestea trei stau nedezlipite una de alta. Pentru că dacă nu chemăm pe „Doamne Iisuse...”, nu reușim să ne despătimim în nici un fel cu mintea. Că El ne-a spus în Evanghelie: Rămâneți întru Mine și Eu întru voi, că fără de Mine nu puteți face nimic. Clar! Cheamă pe Domnul în ziua necazului și te va izbăvi, cum spune Psalmistul. Sau: Auză-te Domnul în ziua necazului și celelalte. Dacă-L cheamă pe Dumnezeu, El ne ajută.Așa și tu. Și trezvia noastră-i bună și voința noastră care se împotrivește răului, dacă este ajutată de darul și puterea lui Dumnezeu. Chemarea numelui Domnului să nu înceteze, că zice apostolul: Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui.Acuma mai este și a patra lucrare: Ne trebuie smerenie! Să ne trezim cu mintea, să ne împotrivim păcatului cu mintea, să chemăm pe „Doamne Iisuse...” și să avem mare smerenie a inimii și cunoștința de sine, fiindcă ne luptăm cu demonii cei mândri. Da! Că îndată ce se ridică în noi părerea de sine, sau îngâmfarea, sau cinstea de sine, îndată ne părăsește Domnul și ne lasă în propriile noastre puteri: „Ia să vedem ce ai să faci tu fără Mine?” Că i-a spus oarecând lui Israel: Să nu ieși la război fără Mine! Știi ce-a pățit când a ieșit la război cu amoreii, fără să cheme ajutorul lui Dumnezeu! Această îndrăzneală - să zicem așa -, sau semeție de cuget, sau cutezanța de sine a omului de a se bizui pe trezvia lui și pe puterea lui de voință, este izvorâtă din iubirea de sine. Egoismul! Adică, după cum arată dumnezeieștii Părinți, din mama tuturor păcatelor, care este iubirea de sine. Că din iubirea de sine se naște și mândria și trufia și semeția și celelalte.Din iubirea de sine se naște mai întâi: mila de sine, cruțarea de sine, îndreptățirea de sine, mulțumirea de sine, trâmbițarea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine. Apoi: închipuirea de sine, simțirea de sine „că sunt ceva!”, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, acestea au o mulțime de ramificații.Apoi vine moartea minții și omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului - adică nesimțirea inimii -, după care a plâns Sfântul Simeon Noul Teolog toată viața, precum am găsit-o la „Scară”. Nesimțirea nu numai că omoară sufletul, ci omoară mai întâi partea privitoare, adică pe minte; nesimțirea este moartea minții și omorârea sufletului mai întâi de moartea trupului.Dacă i-ai omorât ochiul, ai întunecat trupul. Așa și sufletul, prin minte moare; și de aici înainte diavolul a pus stăpânire peste toate puterile sufletului. Aceasta se întâmplă când omul are încredere în sine și în puterea lui de trezvie și când zice: „A! eu sunt om înțelept. Ce să mă mai rog, ce să mai stau în genunchi, ce să mai chem pe Iisus, doar eu știu să mă păzesc de păcat! Păi eu nu știu ce-i păcat?” Când vede Dumnezeu în sufletul nostru această încredere și rezemare pe sine și cutezanță de sine, ne lasă în mâna diavolilor. Atunci ispita ne arată cât putem, fără darul lui Dumnezeu și fără mila Lui. De aceea, sufletul nostru în toată clipa greșește lui Dumnezeu. Să aveți convingerea aceasta că nu există clipa când nu mâniem pe Dumnezeu. Și pentru că nu este clipă când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este clipă când nu avem nevoie de ajutorul Lui.Sufletul, negreșit, îndată ce greșește cu mintea și cu orice pornire spre păcat, trebuie să alerge cu umilință la ajutorul lui Dumnezeu, să ceară milă, iertare și ajutor împotriva ispitei. Că, dacă cutează pe deșteptăciunea lui, zicând: „A! eu știu multe, eu pot multe!”, auzi ce spune‚ Scriptura, la Solomon: Cel ce se încrede în sine, va cădea cădere jalnică. Pentru ce? Te-ai încrezut în sine; nu mai ai nevoie de Dumnezeu! „Pot și eu ceva!” Și atunci Dumnezeu îți arată ce poți! Că fără El nu putem nimic. Și la trezvia atenției este mare nevoie să simțim în jurul nostru ajutorul lui Dumnezeu, de care avem nevoie în fiecare clipă.În Sfânta Scriptură se spune așa: Fata Babilonului, ticăloasa - și spune mai departe, cum cântăm „La râul Babilonului” -, fericit este care va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră (Psalm 136, 8-9). Iată pe cine fericește Duhul Sfânt! Pe cel ce ia fiii fetei Babilonului și-i trântește de piatră.Tâlcuirea Sfinților Părinți din Filocalie este așa: Fata Babilonului este mintea noastră. Cuvântul babilon înseamnă „amestecare”. Fiindcă mintea noastră pururea este amestecată cu gânduri bune și rele, o numește „fata Babilonului”, născută din amestecare, combinată cu amestecarea. Iar fiii fetei Babilonului sunt gândurile minții, care le naște ea.Și cine-i fericit? Acela care-i treaz cu mintea și, cum vede că s-a născut din minte un copil - un gând rău -, îl ia de picioare și-l dă de piatra Hristos. Cum ți-a venit un gând rău în minte - înțelegi? -, dă-l de piatra Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Vine un gând de curvie: „Doamne Iisuse...”, dă-l de piatră! Vine un gând de mândrie, dă-l de piatră! Vine un gând de trufie: „Doamne Iisuse...”; un gând de viclenie: „Doamne Iisuse...”; un gând de zavistie: „Doamne Iisuse...”. Trântește-i de piatră pe pruncii aceștia ai „fetei Babilonului” - adică cugetele rele ale minții - de când sunt prunci. Adică ucide patimile din tine cât sunt mici, că pe urmă sunt mult mai greu! Pe acești prunci ai fetei Babilonului îi omoară darul și puterea lui Hristos! Hristos S-a numit în Sfânta Scriptură de trei ori piatră: Piatra cea din capul unghiului, pe Care n-au băgat-o în seamă ziditorii; Piatra cea nefăcută de mână, Care se taie din munte, despre care se spune la Daniil; și Piatra, stânca din care a ieșit apa, când a fost lovită de Moise, simbolizând coasta lui Hristos din care a ieșit sânge și apă.În Honograful evreiesc am citit viața lui Moise, tradusă de Isaia Răgăciune, un mare rabin care a trăit în secolul trecut. A murit demult! Și la dânșii se scrie, măcar că ar trebui să treacă și în tradiția ortodoxă, ca o teologumenă - știți, nu ca o dogmă -, că Moise, când a lovit stânca la Rafidim - am fost acolo la Sinai și am băut apă -, întâi a ieșit sânge, fiindcă a lovit-o cu îndoială.

Pentru îndoiala pe care a avut-o Moise atunci, l-a mustrat Dumnezeu și nu a murit în pământul făgăduinței. El nu a zis: „Ascultă, Israele, din piatra asta ai să bei apă!”, ci a zis astfel: Au doar din piatra aceasta am să vă scot apă? Dumnezeu i-a spus imediat: „Moise, de ce nu M-ai preaslăvit înaintea fiilor lui Dumnezeu? Au doar din piatra asta...?” „De ce n-ai zis: din piatra aceasta Dumnezeu vă va adăpa pe voi?” Apoi Moise, fiind certat de Domnul, a lovit a două oară, zicând: „Ascultă Israele! Din piatra asta...!” A lovit și a ieșit apă.

Dar este și-o taină mare aceasta, că întâi a ieșit sânge și apoi apă. Căci și din coasta lui Hristos a ieșit întâi sânge și apoi apă. Iată cum a închipuit stânca Rafidim, coasta lui Hristos.

Acum să revenim la trezvie, ca să nu ne pierdem în discuție, că cuvântul nostru trebuie să tragă către mijloc. Noi, dacă ne încredem în sine și în puterea noastră de virtute, de înțelegere și de filosofie, mai întâi mireasma Duhului Sfânt nu mai este cu noi.

Îndată ce Duhul Sfânt simte o mică licărire a mândriei, se ferește și-l lasă pe om în propriile sale puteri. Și atunci vedem că am ajuns la cădere. Ori cu mintea, ori cu cuvântul, ori cu lucrul - ori Doamne ferește - cădere care ne desparte prea tare de Dumnezeu. Iar cine are lucrarea trezviei, trebuie să fie treaz și în privința asta. Nu-mi încape mie în putere să mă trezesc, ca să mă lupt cu păcatul. Mă trezesc, dar Îl chem pe „Doamne Iisuse...!” 

Legea sobornicească a Bisericii aceasta este: să mă trezesc, să mă împotrivesc, să chem pe „Doamne Iisuse...”. Asta este lucrarea trezviei atenției. Că „fata Babilonului” - adică mintea noastră, de care am amintit mai înainte - naște mereu prunci. Și naște prunci răi - gândurile rele! Noi să-i luăm, să-i trântim de piatra Hristos și să-i sfărâmăm! 

Duhul Sfânt atunci ne fericește: Fericit este care va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră. În momentul când un gând rău l-am lovit de piatra Hristos, am ucis un prunc al fetei Babilonului. Ne fericește pentru aceasta Duhul Sfânt, că nu am nădăjduit să-l ucidem noi, ci l-am dat de piatra Hristos.

Ai auzit că spune în Scriptură așa: În dimineți am ucis pe toți păcătoșii pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toți cei ce lucrează fărădelegea! Ai auzit când trebuie uciși păcătoșii - adică gândurile rele? În dimineți! Gândurile păcătoase răsar din minte, ca mai înainte pruncii fetei Babilonului care se nasc dintr-însa. Și nu arată Scriptura să-i ucidem când ar fi pe la amiază sau seara. Ci, când au răsărit, în dimineți ucide pe păcătoșii pământului! 

Gândurile păcătoase, cum au răsărit în minte și imaginație, trebuie ucise prin rugăciunea lui Iisus, ca să pierzi din cetatea Domnului - cetatea este sufletul - pe toți cei ce lucrează fărădelegea.

Dacă am ucis pe păcătoșii pământului, adică gândurile păcătoase, când răsar din minte, am pierdut din cetatea Domnului pe toți cei ce lucrează fărădelegea. Că doar prin gândurile pătimașe vin faptele pătimașe. Că zice dumnezeiescul Părinte Maxim: Stăpânește-ți gândurile, o, monahule! Că dacă nu-ți stăpânești gândurile, îndată vei ajunge să nu poți stăpâni lucrurile! 

Tot păcatul de la gânduri vine. Și atunci, dacă ucidem pe păcătoșii din cetatea Domnului în dimineți, am curățit cetatea, care este sufletul nostru.

Sfântul Diadoh al Foticeii zice așa: „Mintea cea iubitoare de Hristos, primele răsăriri ale păcatului nu le primește”. Cine iubește pe Dumnezeu, cum se atinge de mintea lui un gând pătimaș, zice: „Doamne Iisuse...”. Cheamă Mântuitorul! Pentru că, dacă nu L-ar chema, stă de vorba cu gândul cel pătimaș, se îndulcește cu el și, după ce s-a săturat de îndulcire, își aduce aminte: „Măi dar gândurile acestea sunt păcătoase, trebuie să zic „Doamne Iisuse...”, că uite, m-au scos din așezarea cea bună și m-au aruncat în gânduri spurcate”.

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul zice așa: Când stai la rugăciune și primești gânduri spurcate, ești asemenea unei mirese care curvește de fața cu mirele său. S-a logodit cu mirele, și pe urmă, poftim! Stă și se împreuna cu altul de față cu mirele. Cât de urâtă este mireasa aceasta mirelui său, când vede că ea îl trădează chiar în fața lui.

Iar Dumnezeu, Care vede toate, vede că noi, în vremea rugăciunii, primim gânduri spurcate, și sufletul nostru, în loc să le împiedice prin rugăciune cu Hristos, se împreună cu diavolii și curvește în fața Lui. Și atunci Apostolul Pavel ne spune: V-am logodit pe voi mireasă unui Mire fără de moarte; și tare mi-e frică de voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana în rai. Clar! Dacă ne-am împreunat cu păcatul în fața lui Dumnezeu, cu diavolii ne-am împreunat, nu cu Hristos! Și atunci, Mirele Hristos zice: „Iată, mireasa Mea - sufletul nostru - s-a împreunat cu diavolii și i se pare că se roagă Mie! Stă la rugăciune și curvește cu diavolii!” Că tot gândul pătimaș dacă-l primim, suntem amestecați cu diavolul acelei patimi și ne duce în gheena.

Zice și Sfântul Isihie: În vremea rugăciunii minții, se încaieră la lupta trei minți: mintea Sfintelor Puteri, mintea drăcească și mintea omului. Mintea omului stă în mijloc și el are atâta putere de stăpânire de sine, încât, toate puterile întunericului dacă ar veni, nu pot să-l clatine.

De aceea a zis Scriptura: Dumnezeu l-a zidit pe om și l-a lăsat în mâna sfatului său. Iar în ziua judecății ne va cere socoteală. Noi vom zice: „N-am putut, Doamne!” „N-ai vrut! Eu te-am înzestrat cu putere”. Că nici îngerii nu-l silesc pe om la fapta cea bună și nici diavolii nu-l pot sili la cele rele. Atâta putere a luat satana în rai, când a înșelat pe Eva, să clatine puțin puterea cugetătoare a omului, adică să-l îmboldească prin gând să facă răul, dar nu să-l silească.

Poate vom zice în ziua judecății: „Doamne diavolul m-a dus la femeia cutare!” Diavolul poate să zică atunci: „Doamne, să-mi aducă martori! Cine m-a văzut că-l duceam de mâna pe om?” „M-a dus diavolul la crâșmă”, zice altul. Atunci diavolul răspunde: „Doamne, să-mi arate martori! A văzut cineva vreun diavol ducând pe om la crâșmă?” „Doamne, m-a dus diavolul în cutare loc”. Iar diavolul îi poate zice: „Doamne, el a fost prost și iubitor de sine, iubindu-și ființa lui și s-a lăsat biruit de patimi. Eu i-am dat în gând și el s-a dus. Și Sfintele Puteri i-au dat în gând să facă bine și nu a ascultat”.

Deci mintea omului stă între Sfintele Puteri și cetele diavolești. Și îndată ce el simte că-l ispitesc diavolii din stânga, aleargă la Iisus prin rugăciune și atunci se bucură Sfintele Puteri și biruința-i de partea noastră. Iar dacă vom sta de vorbă cu gândurile și ne îndulcim de ele, tot timpul stăm de vorba cu diavolul. De aceea, în Pateric nici nu se mai spune patimă, ci: „Cutare s-a luptat cu diavolul curviei, sau cu diavolul mâniei, sau cu diavolul leneviei”, că tot păcatul este un diavol.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mare pofta, mare diavol este păcatul”. Și Sfântul Efrem spune: „Câte păcate are omul în minte și în inima, atâția diavoli are într-însul”. Iar Sfântul Marcu Ascetul: „Foarte se silesc diavolii să ne învețe să nu credem că avem diavoli în noi”, dar zice: „Câte patimi avem, atâția diavoli avem!” 

Fiecare patimă este un diavol. Adică: mândria, semeția, slava deșartă, fățărnicia, trufia, viclenia, zavistia, pizma, invidia, râvna cea rea, mânia, iuțirea, nerăbdarea, nerecunoștința, cârtirea, răpirea, nemulțumirea fața de binefacerile lui Dumnezeu sau ale aproapelui, ținere de minte a răului, vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, gluma, râsul.

Sau mai departe: iubirea de arătare, dorința de răzbunare, slava deșartă, lăudăroșenia, iubirea de sine cu tot alaiul ei, și pot să spun ceasuri întregi și nu termin nici ceea ce mai țin minte din mulțimea păcatelor întunericului.

Și iată, atâția diavoli avem în noi! Cine poate zice: „A! Dar nu sunt așa păcătos! Sunt de atâția ani în mănăstire, cu muieri n-am trăit, nici n-am știut ce-i femeia”. Și noi suntem preacurvari în toată clipa, căci cu gândul și imaginația greșim ziua și noaptea! 

Pentru că zice dumnezeiescul părinte Efrem Sirul: Nu mă aruncați în negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul, că ar fi mici? Nu-s mici! Hristos, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a arătat și a socotit preacurvie întru pofta de femeie și ucidere întru ură de frate. Și acelea se fac cu gândul. Iată, mă fac ucigaș și preacurvar în toată ziua. Și apoi, câtă pocăință îmi trebuie?

Legea Darului, sau a Harului, când a venit, a scos păcatul din rădăcină, nu a venit să cosească păcatul de deasupra, cum dăm cu coasa și rădăcina rămâne.

Așa a fost Legea Veche: să nu furi, să nu desfrânezi, să nu ucizi, să nu fii mărturie mincinoasă... Legea Veche oprea păcatul din lucrare.

Legea Harului, când vine, scoate păcatul din rădăcină, că pofta-i rădăcina păcatului. Să nu poftești femeia aproapelui... cum spune porunca a zecea, că ești preacurvar. Și atunci smulgi păcatul din rădăcină! Că de la poftă vine păcatul. Scoate buruiana de unde pornește ea! Și cu cât Legea Harului este mai desăvârșită, cu atât trezvia atenției trebuie să dea seama omului să-și păzească mintea. Că omului i se pare că este curat, dacă n-a făcut păcatul cu lucrul. Cea mai mare înșelare este asta! Că tocmai atunci suntem în cel mai greu păcat, adică în nesimțire, după Sfântul Maxim.

Când nu avem simțirea păcatului, suntem în cel mai greu păcat; că atunci mintea noastră-i oarbă, iar nesimțirea este moartea minții. Mintea nu simte păcatul și omorârea sufletului, mai întâi de moartea trupului. Și nesimțirea se naște și ea tot din iubirea de sine. N-am avut timp să vă spun și toate fiicele ei, așa cât le mai țin minte.

Nu este clipă și nu este vreme în care să nu mă aflu mâniind pe Dumnezeu; să avem încrederea aceasta și să știm, și chiar de n-am simțit și n-am ajuns la convingere, să ajungem de acum. Așa trebuie mărturisit. Pentru că am ajuns la convingerea asta cu zeci de ani în urmă, că nu există clipă și mai puțin decât aceasta, când nu ne aflăm mâniind pe Dumnezeu.

Aceasta știi când o simți? Când ajunge omul în treptele cele mai înalte ale rugăciunii inimii și când vine Duhul Sfânt în inima omului, cu darul lui Hristos, atunci abia vede el milioanele de neputințe, care-l robesc simțitor și gânditor.

Vezi în camera asta ce curat este? Nu-i praf, nu-s gunoaie. Dacă o rază de soare ar intra aici și noi am sta deoparte, am vedea milioane de microbi ce se învârt și cât praf este. „Ia uită-te ce era în camera asta!” Dar până ce n-a intrat raza soarelui, nu vedeam. Dar dacă am avea niște aparate speciale care măresc, ele ar face și mai mari corpurile acelea care le vedem cu ochiul liber. Așa este și cu sufletul nostru.

Deci, în timpul rugăciunii celei curate, când se scaldă inima noastră în lacrimi și fierbe în clocotul plânsului, după ce au trecut momentele acelea, atunci o să vezi câte milioane de neputințe zac în mintea și inima noastră. Și acestea nu le simțim. Petrecem în nesimțire, în somn, în răspândire, în învârtoșare, în împietrire. Ni se pare că noi, „slavă Domnului, n-am făcut cutare păcat!” Dar noi le avem pe toate și suntem izvorul a tot păcatul și fabrica a toată fărădelegea, în toată clipa.

De aceea, pentru că în fiecare clipă greșim, în fiecare clipă este nevoie de trezvie, de paza minții, de rugăciune și de umilință în fața lui Dumnezeu. Asta este ce spunea marele prooroc David: că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.

Uite un alt caz. Ți se întâmplă uneori să știi că ești păcătos și vrei să te rogi, dar nu ai stare de umilință, adică simți o învârtoșare a minții. Ce trebuie să facem atunci?

Această învârtoșare a inimii în timpul rugăciunii se cheamă răceală, secetă sau uscăciune. Și asta este obișnuită la Sfinții Părinți. Eu deja, când mă mărturisesc, zic: „Părinte, rugăciunea am făcut-o cu mintea îmbrobodită, plină de uitare, plină de răspândire, cu secetă, cu uscăciune, cu răceală, cu părăsirea darului...”. Răceala vine mai totdeauna din uitare. Pricina răcelii sufletului - că eu, păcătosul, sufăr în toată clipa de ea - este uitarea. Dar uitarea ce este, după Sfinții Părinți? Este primul păcat din partea rațională a sufletului.

Sufletul se împarte în trei părți: partea rațională, cea mânioasă și cea poftitoare, după Sfântul Grigorie de Nyssa. Așa le rânduiește în Pidalion. El canonisește exact păcatul după cele trei părți ale sufletului. Vezi în canoanele lui din Pidalion.

Din partea rațională primul păcat este uitarea. Apoi neștiința, nedreapta socoteală, nechibzuință, nemulțumirea pentru binefacerile lui Dumnezeu și ale aproapelui, nediscernământul, credința strâmbă, hula, nebunia, eresul și celelalte. Dar primul pas spre răceală, ține minte, este uitarea.

Când uităm binefacerile lui Dumnezeu, când uităm că Dumnezeu este de față, când uităm prezența lui Dumnezeu, cădem în așa numita „acedie”. Acedia este moleșeala sufletului și a minții. Marele Vasile și alți Sfinți Părinți numesc acedia caracatița sufletului. Când s-a lâncezit omul și când zace în acedie, în moleșeală, atunci vin toate patimile și răutățile în sufletul lui.

Așa o numește și pe imaginație. Aristotel o numea simțire de obște în filosofia lui. Pentru că imaginația nu prinde numai un păcat și nu dă război sufletului numai cu unul. Ai citit Paza celor cinci simțiri scrisă de Sfântul Nicodim Aghioritul?

Ei, câte sunt de vorbit! Vezi cum se leagă una de alta, vorbind? De cinci ori am citit-o în viață, la liniște. Strașnică și sfătuitoare carte. Și când o termini, autorul ei zice: Această puturoasă carte ce am scris. Ai văzut câtă smerenie? „Tu te-ai făcut ca un amnar și eu ca o cremene. Ai lovit o dată și de două ori într-o inimă a mea ca de cremene și au izvorât aceste puține scântei”. Cartea aceea toată are înțelepciune! 

Ai văzut ce spune acolo? Ne arată cum să mergem pe drumul acesta. Din cauză că mintea a căzut în răceală, datorită uitării, după ce-am uitat noi frica lui Dumnezeu, începe omul să-și permită orice. Și prima dată, când omul a uitat de frica lui Dumnezeu, începe să-i aducă diavolul tot felul de gânduri prin imaginație.

Imaginația, după Sfântul Vasile cel Mare, este pod al diavolilor, prin care intră în sufletul omului. De aceea trebuie o mare atenție la rugăciune să nu ne închipuim nimic, căci prima vamă pe care o întâlnește mintea înspre inima este imaginația. Nici nu faptă rea, nici nu diavolul, nici o patimă nu trece la minte la simțire decât prin imaginație. Că nu poți să faci păcatul până nu ți-l închipui. N-ai văzut când te lupți cu mintea? Ori apare chipul aceluia care te-a supărat și asupra căruia ai fost pornit. Parcă ți-l aduce aminte și parcă te-ai răzbuna. „Ei, dacă ar fi aici! Ce i-aș drege, ce i-aș face!” Și aceia sunt diavoli. Dar prin imaginație îți dau război. „Măi, dar mi-a zis, și-am să-i zic!” 

Diavolii iau fața aceluia care te-a supărat și o aduc în suflet prin imaginație și ți-o arată: „Uite, acesta ți-a zis și acesta te urăște!” Apoi vin și minciunile minții, cu presupuneri că acela te urăște, și acela zice așa și acela, cutare.

Un duhovnic mare spunea: „Nu le crede, părinte, că-s minciunile minții și ai să vezi mai târziu că niciuna din câte ți-a spus mintea nu-i adevărată”. Astea-s minciunile minții, pe care le bagă diavolii în suflet în vremea ispitei, prin imaginație, să-l dărâme. Sunt prepusuri, păreri greșite. Prepusuri că cutare îți zice, că cutare are ciudă și cutare altceva. Și niciuna nu-i așa.

Demonii, când văd că tulbură pe om bănuielile acelea, bat război și cu acestea. Că zice în Psaltire: Mulți sunt cei care bat război cu noi la înălțime. Și Sfântul Apostol Pavel zice: Lupta noastră nu-i împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății, domnii puterii văzduhului, a duhurilor răutății răspândite în cer. Iată, cu căpeteniile văzduhului se luptă biata minte! 

Ce se întâmplă? Un păcat întâi l-ai gândit. Dacă s-a învoit mintea la gândire, trece la cugetare. Trece la alegere. Imediat îl bagă diavolul în imaginație. Ți-aduce aminte... N-am vorbit noi despre ispita din opt părți? Ca să vezi și acolo câtă filosofie este la Sfinții Părinți! După ce te-a băgat în imaginație, ți-a băgat idolul și te-a lovit în minte. Gata! Auzi ce spune: când vei vedea urăciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce aude să înțeleagă! 

Sfântul Maxim spune: Urâciunea pustiiri în locul cel sfânt este păcatul închipuit în imaginație. Că locul cel sfânt este inima, pentru că noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, și Duhul lui Dumnezeu locuiește în inima noastră. Diavolul, dacă a reușit să bage idolul prin imaginație în minte, de aici îl bagă în inimă! Apoi, în inimă și în mintea ta, numai fața aceea o ai, ori care te-a supărat, ori care o iubești cu patimă! După ce ți-a băgat idolul, îți dai seama: „Da! Eram treaz mai înainte de prima momeală” - că aicea trebuie să vorbim de cele douăsprezece trepte ale păcatului. Dacă eram treaz la prima momeală, imediat ziceam: „Doamne Iisuse..” și cu trezvia atenției idolul nu intră.

Dacă n-am fost atent, a intrat idolul: cutare față, cutare femeie cu care ne-am întâlnit, sau bani sau slavă, ori de ce nuanță ar veni. L-a băgat în inima prin închipuire. Acesta-i idolul, asta-i „urăciunea pustiirii în locul cel sfânt”. Și dacă era trezvia atenției, nu intră. Îl dădea jos de la început. A venit? „Doamne Iisuse...!” Îl izbești de piatra Hristos. Și știi ce se obișnuiește mintea cu acest nevăzut război? Precum scrie în „Războiul nevăzut”.

Ai văzut că mintea acelui ce este treaz, care are trezvia atenției, nu numai că nu se teme de năvălirile astea. Știi ce face? Anume le cheamă. Le dă drumul oleacă, apoi cu rugăciune îl cheamă pe „Doamne Iisuse...” în ajutor. Precum face pisica cu șoarecele. Îl prinde și apoi îi dă drumul, și așa se joacă cu el. Dar această lucrare este pentru cei sporiți.

Așa face mintea trezvitorului cu păcatul. Îi dă drumul să intre oleacă înăuntru; și numai ce-l vede că trece în imaginație și începe a-i tulbura firea. „A! Mi-ai venit? «Doamne Iisuse»... ”. Și-l mai cheamă o dată la luptă: „Mai vină, măi, și mai intră!” Și el mai vine. Și iar îl izbește de piatră cu „Doamne Iisuse...”.

Știi ce zice apoi diavolul? „Aista nu-i prost! Mă cheamă întâi și-mi dă drumul și apoi mă arde cu Hristos. Stăi, că acuma îi treaz cu mintea. Vin mai târziu când îl stăpânește uitarea”. Și când îl mai cheamă, nu mai vine. Nu uită el să ne ispitească. „Acum nu vin, că-i treaz cu mintea și mă arde cu «Doamne Iisuse...». Dă-i pace. Când va dormita el cu mintea și n-o să fie stăpân pe simțuri, atunci vin! Când este răspândit cu mintea, atunci îi dau război. Acum, când este treaz, n-am nevoie să mă lupt cu el. Că știi ce face acum? Cheamă numele Domnului și mă arde!” 

Așa face trezvitorul, precum face mâța cu șoarecele. Îi dă drumul și iar îl prinde. Ferice de cel ce are trezvia minții! De aceea a zis dumnezeiescul Pimen cel Mare în Pateric: Nu avem nevoie pentru a ne mântui decât de minte trează. Clar! Atât. Cu mintea trează și cu lucrarea asta a trezviei atenției ne putem mântui cel mai ușor.

Pe aceasta o numește Sfântul Isihie din Sinai „lucrare preacuprinzătoare de toată fapta bună și de toată virtutea” - citiți în Filocalie, că de acolo vorbim, și în Pateric. Primul păcat care se naște din partea rațională a sufletului este uitarea. Din uitare se naște răceala sufletului. Zice Marcu Ascetul că trei sunt uriașii care ucid sufletul: uitarea, neștiința și trândăvia.

Vezi? S-ar putea ca unul să fie treaz cu mintea, dar să fie orbit de neștiință. Și iarăși n-are trezvia atenției nici acesta. Auzi, că neștiința este orbirea sufletului. Sfântul Maxim zice: Viața minții este lumina cunoștinței, iar neștiința este orbirea sufletului. Și atunci se poate orbi unul nu numai de uitare, ci și din neștiința. Și dacă a spus și de trândăvie, dar ai auzit pe cine a pus întâi? Tot pe uitare. Că și neștiința și trândăvia vin după uitare.

Sfântul Grigorie de Nyssa clasifică în Pidalion toate păcatele după trei părți ale sufletului și primul păcat care vine din partea rațională este uitarea. Și cauza răcelii noastre în cele duhovnicești, chiar în vremea rugăciunii, tot de la uitare pornește.

Iar cine are trezvia atenției, înainte de a veni uitarea, o simte. Pentru ce? Trezvia se naște din frica de Dumnezeu. Și frica lui Dumnezeu din credința în Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: Cine crede, se teme și cine se teme, se trezește! Uite, a venit un gând! De-acum trebuie să discernem: ori îi rău, ori îi bun! Ce-i de făcut? Și cine se trezește, imediat trebuie să cheme pe „Doamne Iisuse...”, căci trezvia atenției stă în trei lucruri: în a ne trezi cu mintea, în a ne împotrivi păcatului când este în minte, și a chema pe „Doamne Iisuse...”. Trezvia noastră nu are nici o putere fără Iisus.

Dar uitarea este primul pas spre răceală, cum arată dumnezeieștii Părinți. Iar dacă noi luptăm împotriva uitării, mintea întotdeauna îi trează și scapă de celelalte lupte în celelalte trepte ale păcatului. Ai văzut cum a fost numit satana de Iov în Sfânta Scriptură? Furnico-leu. Frumos comentariu face la aceasta Nil Ascetul, iar mai târziu Nicodim Aghioritul îl pune în Paza celor cinci simțiri.

De ce s-a numit satana și păcatul furnico-leu? Iov zicea: „Furnico-leul a murit de foame că n-avea de mâncare!” Dar la cine? La Iov n-avea de mâncare, nu la mine păcătosul! Eu îl hrănesc în toată ziua și-l fac leu. Că de ce Iov nu-l hrănea pe furnico-leu? Auzi ce spune Scriptura? Acest om aducea în fiecare seară câte un bou jertfă pentru copiii săi: „Doamne, nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greșit cu gândul lui Dumnezeu!” Care din tată și din mamă de azi mai au grijă ce greșesc copiii lor cu gândul lui Dumnezeu?

Nu l-a numit degeaba Dumnezeu pe Iov, drept și temător! Aducea un bou jertfă în fiecare seară, nu pentru păcatele lui, ci pentru ale copiilor lui. Că el a spus că furnico-leul a murit de foame că n-avea de mâncare, adică el nici în gând nu hrănea păcatul. Și zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „N-ar fi pierit copiii lui așa, dacă nu i-ar fi găsit la masa și la beții. Că ei erau la praznic la fratele cel mai mare și petreceau. De aceea a putut satana să dărâme casa. Dacă îi găsea în rugăciune nu se putea întâmpla așa”. Dar aceasta a lăsat-o ca pildă Dumnezeu.

Dar acest Iov, care era atât de tare treaz cu mintea înaintea lui Dumnezeu, zice că furnicoleul a murit de foame că n-avea de mâncare; și Sfinții Părinți fac comentariu mai ales la lucrul acesta. Păcatul, când vine în mintea noastră, este mic ca o furnică. Că prima treaptă a păcatului este a face fapta bună cu scop rău. Pentru că fapta bună făcută cu scop rău n-are plată, și ea trece de partea scopului și se pierde. Sufletul și viața faptei bune este scopul. De aceea a zis dumnezeiescul părinte Maxim: Este feciorie și milostenie și priveghere și post și osteneală, care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, nu cu scop adevărat se fac acestea! 

Dacă fapta bună este făcută cu scop rău, ea trece de partea scopului și se face una cu el. Scopul este sufletul și mireasa faptei bune.

Noi, dacă ne-am trezi cu mintea, atunci când facem o faptă bună, trebuie să vedem dacă-i cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, de a mă mântui sau dacă nu cumva mintea mea privește în altă parte. Dumnezeiescul părinte Efrem zice: Când mintea va părăsi scopul blagocestiei, adică al evlaviei, toate faptele bune nu mai folosesc.

Că scopul este ori al iubirii de slavă, ori al iubirii de treaptă, ori al iubirii de câștig, cum zice Sfântul Ioan Scărarul. Auzi ce zice el, arătând aici cât este de rea chiar și lepădarea de lume cu scop rău: „Cel ce pentru iubirea de câștig a făcut lepădarea de lume, este ca piatra de moară, care întru aceleași se învârtește”, vorbind despre cele trei feluri de lepădări de lume.

Al doilea scop. „Cel ce pentru iubirea de treaptă pe lepădarea de lume o a făcut, ca tămâia este, care la început miroase și pe urmă scoate fum”. Eheei! Dai de Sfântul Ioan Scărarul! Acolo la Sinai îi zice Sfântul Ioan Sinaitul. Noi zicem „Scărarul”, după cartea lui numită Scara. Ce zice? „Cel ce pentru iubirea de Dumnezeu lepădarea de lume o a făcut - adică din dragostea lui Dumnezeu -, adaugă dor peste dor și foc peste foc, aprinzându-se de dragostea lui Dumnezeu, slujind cu frică Lui și cu cutremur”. Acela iubește pe Dumnezeu până în sfârșit! Și iată mintea noastră la trezvia atenției nu trebuie să privească numai asupra gândurilor care vin, ci și asupra scopurilor cu care ne nevoim și urmăm lui Dumnezeu.

S-ar putea să ne nevoim și să rămânem cu mâinile goale, la urmă dacă scopul este altul. Deci scopul faptelor bune întotdeauna să fie spre slava lui Dumnezeu. De aceea ne învață și marele Apostol: Sau de mâncați, sau de beți, sau altceva de faceți, toate să le faceți spre slava lui Dumnezeu. Deci, dacă omul este treaz cu mintea, ucide păcatul de când îi furnică! 

V-am vorbit mai înainte de fata Babilonului și de păcătoșii pământului și acuma vă aduc aminte. Dacă ne-ar ajuta Preasfântul Dumnezeu să fim treji cu mintea și să ucidem păcatul de când e furnică; că apoi, pe treptele celelalte, se face leu și nu-l mai putem birui! 

Deci, prima treaptă a păcatului este să faci fapta bună cu scop rău. A doua, să nu faci fapta bună desăvârșit, întreagă. Un exemplu: faci milostenie, dar o faci din furat! Și zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Cel ce aduce jertfă din osteneală străină lui Dumnezeu, așa-i ca și cel ce aduce câine împuțit. Deci, iată că nu-i cum trebuie! 

A treia treaptă a păcatului este momeala. Se apropie de minte un gând, dar nu cu patimă. Femeie, să zicem, slavă, bani. Să luăm de pildă numai aceste trei. Dar nu-i nimica rău; că Dumnezeu le-a făcut la început bune toate; și femeile și banii și slavă.

Precum iedera și hameiul se agață de orice plantă care-i mai aproape, așa și lângă gândul simplu al lucrului se agață patima. Și tocmai asta este lupta omului trezvitor - căci despre trezvia atenției vorbim aici! Aceasta este cea mai străvezie (pătrunzătoare) lupta a minții creștinului și a monahului.

Toți ne luptăm pentru mântuire. Dar trebuie să despărțim gândurile simple ale lucrurilor, de cele complicate cu fapta! Nu-i păcat să gândesc la femeie, că și Evanghelia a spus că Cel ce privește la femeie, nu spre a o vedea, ci spre a o pofti, preacurvește cu dânsa în inima sa. Îndată ce lângă femeie a apărut pofta, gata! Este preacurvie! Eu, dacă am privit-o, dar fără să cuget cu patimă, nu-s preacurvar. Pot să văd un milion de femei! Dar dacă am poftit una în inima mea, atunci imediat eu sunt preacurvar.

De aceea zice dumnezeiescul Efrem: Nu mă aruncați în negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul că n-ar fi mari! Dacă nu erau mari, nu era nevoie ca dreptul acela, Iov, cu 1850 de ani înainte de Hristos, să aducă jertfă pentru păcatele cu gândul ale feciorilor săi, și înțelepciunea lui Dumnezeu nu socotea preacurvie întru poftă cu muiere, și ucidere întru ură de frate. Cu gândul, omul este ucigaș și preacurvar în toată vremea. De aceea zicea Sfântul Efrem Sirul: „Nu vă aruncați în negrijă!” Un gând venit în minte și omul trece la imaginație; de la gând începe tot păcatul.

Toata lupta noastră și a fiecăruia dintre noi, care vrea să se mântuiască, este să despartă gândurile simple ale păcatului de cele complicate cu fapta. Că nu ne rănește pe noi gândul simplu, ci cel ce ne complică cu patima. Și atunci diavolii, văzând că am primit gândul pătimaș, care este momeala gândului simplu, ne duc mai departe pe treapta următoare a păcatului.

Treapta a patra a păcatului este consimțirea. A consimțit sufletul nostru să stea de vorbă cu gândul cel simplu! Să stea de vorbă cu gândul olecuță. „Măi, cam cum e cu asta?” Și gata! Suntem pe treapta a patra a păcatului! Starea de vorbă a sufletului cu păcatul.

În treapta a cincea începe lupta. „Nu-i bun gândul ăsta; vine cu patimă la mine!” Și lupta se dă pe toate treptele păcatului până la deznădejde și moarte. Mintea începe să lupte. „Nu-i bun gândul ăsta! Mi-a băgat patimă în suflet! Uite, poftesc femeie sau ban sau treaptă sau urăsc pe fratele”. Sau cine știe de ce nuanță ar fi păcatul, din cele trei părți ale sufletului. Și atunci eu trebuie să fiu atent, că vorbim de trezvie. „Ei, diavole, până aici! M-ai adus până aici!” De-acum, lupta! 

Și în lupta asta, v-am spus, trebuie să chemăm pe „Doamne Iisuse...”. Că auzi ce zice Scriptura? Să nu ieși, Israele, fără de Mine la război, că vei fi înfrânt! Cum ai văzut că au pățit cu amoreii. Și ziceau evreii: Doamne, am căzut! „Păi, nu v-am spus Eu să nu ieșiți la război fără Mine?” Așa și noi în lupta cu păcatul, să chemăm în ajutor numele Domnului.

Cât de treaz ai fi cu mintea și cât de mare filosof ai fi, te prăpădesc diavolii, dacă nu chemi pe Hristos cu „Doamne Iisuse...”. Trezvia atenției și rugăciunea minții au legătură, cum are sufletul cu trupul. A ne trezi, a ne împotrivi păcatului și a chema pe „Doamne Iisuse...”. Asta-i folosofia duhovnicească! Atâta legătură are paza minții sau trezvia atenției cu rugăciunea minții.

În lupta asta cu păcatul, mintea noastră începe războiul. La acest război se încaieră trei feluri de minți: mintea diavolească, mintea îngerească și mintea omului. Omul îi dator să se trezească și să cheme pe „Doamne Iisuse...”. Rămâneți întru Mine și Eu întru voi, că fără de Mine nu puteți face nimic! Și dacă în lupta asta creștinul cheamă pe Iisus, iese biruitor! Dacă se bizuie pe sine și se lenevește și uită să cheme numele Domnului, iese păcatul biruitor.

În treapta a șasea vine învoiala. „Ei! Și dacă m-aș învoi oleacă cu gândurile răutății, ale păcatului?” Dacă ești tare și ai căpătat trezvia atenției, poți să te învoiești oleacă, ca să chemi păcatul la luptă, cum spune în Războiul nevăzut. Faci ca mâța cu șoarecele. Îi dai drumul și iar îl prinzi. Și-l chemi o dată și zici „Doamne Iisuse...” și l-ai bătut. Îl chemi a două oara, așa cum spune în Războiul nevăzut: „Care-i treaz cu mintea, cheamă păcatul”. Îl cheamă de câteva ori și îl ucide. Că diavolii se tem: „Mintea asta-i trează; mă cheamă, dar mă omoară cu «Doamne Iisuse»...”. Și nu mai vine o vreme. Dar mai încolo zice: „Lasă-l, că acuma nu este biruit de uitare; acum dă-i pace! Când va dormita cu mintea, atunci vom veni; nu când ne cheamă el. Acuma ne cheamă la luptă că-i Iisus și nu se teme. Dar când va dormi, venim noi!” Că el nu se ostenește, nu asudă.

Așa spune și în Pateric; după cum tâlharii, când pândesc casa, dacă aud vorbindu-se înăuntru, zic: „Măi, sunt treji. Nu putem intra, că acuma nu putem prăda”; așa este și cu tâlharii diavoli. Dacă văd diavolii că sufletul stă de vorba cu Hristos - adică cu rugăciune lăuntrică - nu pot intra, că Hristos este acolo și îi arde! Iar dacă nu se mai aude nici un murmur în inimă, nici o vorbire cu Hristos, atunci intră! 

Deci, în lupta asta, când sufletul a cedat puțin, cade în treapta a șasea a păcatului, învoiala. „Mă învoiesc. Ei! Și ce dacă voi sta de vorba gândurile curviei, sau ale mâniei, sau ale urii, sau ale slavei deșarte?” Și această învoială vine, după cum arată Sfântul Ioan Pustnicul, din iubirea de sine. Ea este maica și rădăcina învoielii și a tuturor răutăților! Ca tot să-l îndulcească pe hoit, măcar cu gândul.

Din iubirea de sine se naște mai întâi mila de sine, și apoi cruțarea de sine, pentru că l-a numit Mântuitorul pe Petru, satana. Cruță-te pe Tine, Doamne! - a zis Petru. Mergi înapoia mea, satano! Să mă cruț? Pentru asta am venit Eu, să mă jertfesc, nu să mă cruț! 

Din cruțarea de sine începe îndreptățirea de sine. „Ei, ce! Dar nu pot, dar sunt neputincios, că sunt și eu om! Trebuie să mă mai las și eu la cele omenești! Îndreptățește-te, omule!” 

Din îndreptățirea de sine, vine mulțumirea de sine. „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că eu numai la păcatul cu mintea ma învoiesc, dar nu fac chiar păcatul cu lucrul”.

Din îndreptățirea de sine vine mulțumirea de sine și apoi nemulțumirea. Ce scop are? Sfântul Maxim Mărturisitorul: Să facă sufletul sătul de fapta bună! Fariseul cel dinlăuntru al nostru ce zice? Ca cel din biserică: Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că nu sunt ca toți oamenii și nici ca acest vameș... Mulțumirea de sine zice: „Mulțumesc lui Dumnezeu că eu mă învoiesc numai cu gândul, dar alții fac păcatul cu lucrul!” 

Și ce-i cu asta?

Ai văzut diavolul cât este de filosof? Cât de teolog? Ca să te capete pe tine cu mulțumirea asta, să zici că păcatul tău, dacă a fost până la învoială sau la consimțire, nu-i nimica! Și la această mulțumire, dacă sufletul e mulțumit cu starea lui, iată Evanghelia ce spune: Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate... Mereu această sete și foame după fapta bună! Iar mulțumirea de sine este un păcat, o ramură a iubirii de sine, că-l face pe om sătul de fapta bună. Mulțumescu-Ți Ție, Doamne... Fariseul din sine îi spune: „Tot ai tu ceva! Nu ești chiar cel mai rău om!” 

Din mulțumirea de sine se naște îndată trâmbițarea de sine. Că îi scoate diavolul virtuțile la iveală: „Tu ai făcut așa și așa!” Și pe urma lauda de sine și pe urmă plăcerea de sine. Se complace cu așezarea lui. Și din plăcerea de sine se naște părerea de sine. „Măi, eu sunt ceva!” Și din părerea de sine, închipuirea de sine. Își închipuiește că el este cineva! 

Din închipuirea de sine se naște simțirea de sine. Se simte. „Eu! Ce? Nu te atinge că te sparg! Te atingi de mine?” Din simțirea de sine se naște îngâmfarea de sine. Din îngâmfarea de sine vine cinstea de sine. „Mi se cade, că eu sunt cineva!” Din cinstea de sine se naște încrederea în sine, apoi rezemarea pe sine, apoi bizuirea pe sine și apoi vine nesimțirea și împietrirea inimii care este moartea sufletului și n-am când a vi le mai spune pe toate.

Iată cum acționează iubirea de sine asupra noastră. Și acestea se întâmplă întocmai când mintea doarme și nu are trezvia atenției. Că atunci când este trează, întotdeauna zice „Doamne Iisuse...”, sau cugetă la alte lucruri duhovnicești. Și atunci se smerește, că își cunoaște neputința sa. Dar ce se întâmplă?

La învoire, mintea noastră s-a învoit cu gândul primit de la diavol, care este acolo. El vede ca mintea acum curvește, ori se răzbună cu ură pe cineva, ori nălucește slavă deșartă, ori nălucește bani, ori altă faptă bună. Sufletul, dacă s-a învoit, stă de vorbă cu orice păcat.

Încheind aceste cuvinte, să rugăm pe Prebunul Dumnezeu și Preaînduratul nostru Mântuitor să ne trimită a Sa milă și îndurare tuturor celor ce viețuim aici și tuturor dreptcredincioșilor care își petrec cu grijă viața. Să nu uităm dumnezeieștile Sale cuvinte, care totdeauna trebuie să ne îndemne la trezvie și veghere, după cum scrie în Sfânta Evanghelie: Ca nu cumva, venind fără veste, să vă aflu pe voi dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheați! (Marcu 13, 36-37)."

Parintele Cleopa Ilie.