1) "E un lucru foarte primejdios, care se furișează chiar în cei ce par duhovnicești, a judeca, sau mai degrabă a fi judecat și a fi osîndit de limbă. Dar acum urmează să vorbim puțin, la locul cuvenit ei și despre pricina, sau ușa prin care intră sau iese aceasta.
2) Multa vorbire este catedra slavei deșarte, prin care aceasta se arată pe sine și se face cunoscută. Multa vorbire este semnul neștiinței, ușa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea străpungerii, născătoarea trîndăviei sau pricinuitoarea ei, înaintemergătoarea somnului, împrăștierea minții adunate în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii, întunecarea rugăciunii.
3) Tăcerea întru cunoștință este maica rugăciunii, izbăvirea din robie, păzirea focului, supraveghetoarea gîndurilor, straja în fața vrăjmașilor, închisoarea plînsului, prietena lacrimilor, lucrătoarea pomenirii morții, zugravul chinurilor, iscoditoarea judecății, slujitoarea îngrijorării, dușmana îndrăznelii, soața liniștei, protivnica iubirii de a fi învățătoare, adaus de cunoștință, pricinuitoarea vederilor, înaintare nevăzută, urcuș neobservat.
4) Cel ce-și cunoaște greșelile își înfrînează limba. Iar vorbărețul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, vorbind cu El fără să știe cum, e luminat de Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus a rușinat pe Pilat și liniștea unui om duhovnicesc mistuie slava deșartă.
5) După ce a spus un cuvînt, Petru a plîns cu amar, pentru că nu și-a adus aminte de cel ce a zis : «Zis-am : păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea» (Ps. 38, 1) și de altul care a zis : «E mai bine a cădea de la înălțime pe pămînt, decît din pricina limbii» (Inț. Sir. 20, 19).
6) Nu voiesc să scriu multe despre acestea, deși vicleniile patimilor mă îndeamnă. Dar am auzit odată pe cineva, dornic să afle de la mine ceva despre liniște, care zicea că multa vorbire se naște numaidecît din una din acestea : fie dintr-o îndelungată viețuire și deprindere vicleană și neînfrînată (căci limba, fiind și ea un mădular al trupului, cere ceea ce a învățat și s-a obișnuit), fie, la cei ce se nevoiesc și mai ales la ei, din slava deșartă; iar uneori și din lăcomia pîntecelui. Pentru aceea adeseori mulți înfrînîndu-și pîntecele, cu oarecare forțare, închid și limba și multa ei vorbire în tăcere.
7) Cel ce se gîndește cu grijă la moarte își oprește cuvintele. Și cel ce a agonisit plînsul sufletului se ferește de vorba multă ca de foc.
8) Cel ce iubește liniștea și-a pus lacăt la gură. Iar cel ce dorește să dea ocol lumii e alungat din chilie.
9) Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea înalt, fuge de însoțirea cu oamenii, cum fuge albina de fum. Căci pe ea fumul o alungă; iar aceluia însoțirea cu oamenii îi lucrează împotrivă.
10) Puțini pot opri apa fără de zăgazuri, dar și mai puțini își pot opri gura neînfrînată.
A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o a tăiat deodată mulțim» e de rele."
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL
FILOCALIA ( VOLUMUL 9)
Comentarii
Trimiteți un comentariu