Despre lupta cea indoita a demonilor

Despre lupta cea indoita a demonilor si cum acestia se impotrivesc cu mestesug celor ce se nevoiesc

"Asadar, fiule, afla si despre lupta cea indoita a demonilor. 

Iata ce spunem despre aceasta: demonul se impotriveste cu mestesug celor ce se nevoiesc. Si cand vede ca monahul nevoitor alearga cu mult elan si caldura si ca este fara indrumator, atunci demonul cel rau, insotindu-l de aproape pe ascuns, unelteste impotriva lui. 

Ascunzandu-si capcanele sale, il impinge mereu inainte. Iar nevoitorul, fara sa inteleaga ca este si vrajmasul impreuna cu el, alearga fara discernamant, postind, priveghind si rugandu-se. Demonul ii taie de tot pofta de mancare si nu mai pofteste nimic chiar daca are in fata cea mai buna mancare.

Tot asa, il lasa sa privegheze liber, incat monahul sa creada ca a ajuns deja la nepatimire si poate trai fara mancare. 

Si daca demonul vede ca monahul este gata sa ajunga la capat, atunci il lasa sa cada. 

Deoarece, neavand aripile inalte ale vederii duhovnicesti pentru a se inalta si a-si ridica trupul, se taraste ca un sarpe. Si. cand crede ca s-a ridicat de la pamant la ceruri, fara sa inleteaga macar, se afla deodata dezarmat in mijlocul marii. 

Pentru ca trupul, care are armele si lupta, printr-o exagerata lipsire de mancare, a ajuns la epuizare si a cazut. 

Atunci, dracul cel iubitor de sange, bucurandu-se nespus, se repede asupra sarmanului monah tragand dupa el si alte nenumarate duhuri rele. Si il inabusa complet, daca nu cauta de indata un indrumator cu multa experienta practica. 

De aici, diavolul a aruncat multi nevoitori in cele mai rusinoase patimi ale pacatului. Deoarece aceasta patima este miscata de demonii altor patimi, atunci cand trupul este extenuat si cazut.

Iar daca, acest nevoitor este ascutit la minte si se nevoieste cu discernamant, fiind atent sa nu cada in fata, atunci demonul il paraseste. 

Dar cand vede ca inceteaza caldura si zelul cel mult si scade putin elanul si incepe delasarea, atunci demonul din nou se apropie de el pe la spate pentru a-l impinge la indiferenta, sa lase totul deoparte pentru a deveni iarasi rob al demonilor.

De aceea este indoita lupta. Iar monahul trebuie, fie sa aiba un indrumator pentru aceasta lucrare si sa faca ascultare desavarsita, taindu-si complet voia proprie, fie, daca este singur, sa se pazeasca de exagerari si sa paseasca pe calea de mijloc. 

Sa nu se aplece nici spre dreapta, nici spre stanga. Si sa stie bine ca, numai cand va primi aripile inalte ale vederii duhovnicesti, atunci, in functie de acest har dumnezeiesc, poate sa tina si slabiciunile trupului. 

Pentru ca trupul, fiind stricacios, adeseori se schimba, slabeste si cade. Iar mintea, deoarece are alte aripi, pe cele ceresti si mai presus de fire, zboara la inaltime si nu-i pasa de greutatea trupului, ci il poarta oricat ar fi de bolnav si de slabit. 

De aceea multi sfinti, avand acest har, au petrecut multi ani fara paine si mancare, multumindu-se numai cu Sfanta Impartasanie a preacuratului Trup si Sange ale Domnului.

Noi insa, deoarece Sfintii Parinli nu ne invata sa nu mancam deloc, de aceea, chiar daca primim acest har si cunoastem ca putem trai si fara mancare, in realitate nu in inchipuire, trebuie totusi sa mancam si branza si ou si lapte, daca avem, si peste. 

Cate putin din toate cele care ne sunt ingaduite de randuiala monahala, pentru urmatoarele scopuri : intai, pentru ca astfel zdrobim radacina mandriei si a suficientei de sine, calcand peste orice gand ridicat impotriva lui Dumnezeu, si apoi, aratand ca toti ceilalti oameni, fara ca cineva sa cunoasca lucrarea noastra cea de la Dumnezeu, fugim de slava omeneasca si de laude. 

Cu toate acestea, sa nu credem ca aceasta putina mancare, luata in deplina cunostinta si cu discernamant, ne lipseste de harul dumnezeiesc, si ca daca am fi postit am fi avut mai mult har. 

Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uita la cantitatea nevointelor noastre, ci cauta la scopul si intelegerea cu care lucram si, in functie de acestea, Isi revarsa bunatatea Sa, mila Sa cea multa si imbelsugata.

Lui se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si totdeauna si in vecii vecilor."

Amin !

Gheron Iosif Isihastul - "Scrisoare catre un pustnic isihast"