Despre dragoste si rugăciune

"... Cele două virtuti de temelie ale oamenilor duhovnicești, desăvârsite în Dumnezeu, sunt dragostea şi rugăciunea. 

Dragostea este esenţa şi firea celor desăvârşiţi, în timp ce rugaciunea o vădește. 

Starețul ne spunea că la cel ce se roagă cu adevărat simțământul dragostei faţă de aproapele este vădit. Iată cuvintele lui:

"Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalți. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înțelege că ele suferă. 

Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. 

De aceea şi cei sporiți în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieții pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să știți că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia. 

Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate fapturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Însuși cunoaste. 

Prin urmare, dacă dragostea este trupul, lucrarea si puterea ei este rugăciunea. 

Și se dovedește că la o scară universală, acolo unde se arată neputincioase alte mijloace si moduri, prin rugăciune se izbutește mai bine implinirea dragostei. 

Rugăciunea pentru suferinţa omenească, in general, dovedeşte dragoste, precum şi cea făcută pentru luminarea şi intoarcerea celor rătăciti la pocainta si la cunoaşterea lui Dumnezeu. 

Insă rugăciunea pentru vrăjmaşi este apogeul desăvârşirii fiinţelor rationale, a căror "moarte a fost înghițită de viața". 

Cei ce se roagă pentru vrăjmaşi devin dumnezei după Har şi rămân în această stare, reflectând in firea lor indumnezeită această însuşire măreață, și se roagă ca, "ei înşişi să fie anatema de la Hristos pentru frații lor care-i nedreptăţesc". 

Acestea sunt şi ultimele cuvinte ale Domnului nostru când era sus pe Cruce şi se ruga pentru cei ce-L răstigniserǎ..."

Monahul Iosif Vatopedinul - "Cuviosul Iosif Isihastul"