"Este vorba de un candidat la călugărie care-i mărturiseşte stareţului mănăstirii unde ar dori să fie primit: Să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici încredere în mine şi nici nu cred că poate să-mi fie cu putinţă să-mi fiu mie însumi de ajutor şi cu atît mai puţin altora. Nu am nimic.
Răspunde stareţul:
Ce-are a face! Nu ai credinţă, însă dîndu-o altora, o vei avea şi tu. Căutînd-o pentru altul, o vei dobîndi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău, trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobîndi şi pentru tine.
„Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai.”
„Dînd ce nu ai, dobîndeşti şi tu ceea ce ai dat altuia.”
Dai de băut însetatului apa pe care poate nu o ai nici tu, dai de mîncare înfometatului hrana care şi ţie-ţi lipseşte, îmbraci pe cel gol cu o îmbrăcăminte după care jinduieşti şi tu…
Nu-i acesta secretul vieţii călugăreşti?
Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, puterea şi splendoarea lui.
Iată ce ne cere Hristos: ce pare absolut imposibil! Să dai ceea ce nu ai! Dar iată şi făgăduinţa nebună, răscolitoare, cutremurătoare: dînd ceea ce nu ai, dobîndeşti tu ceea ce ai dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc făcut altuia se reflectă asupră-ţi şi te plineşte pe tine, te înavuţeşte, te preface, te încreştinează.
Desigur! Nici că se putea altfel! Cum oare am fost atît de orb şi de neghiob încît să-mi închipui că Hristos ne cere să dăm ce avem – mult ori puţin. Mare scofală! Altceva ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Cum şi El, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea Sa de om muritor.
De ce vă temeţi? Eu sunt Imposibilul care vă priveşte.
Să piară din noi orice frică, nesiguranţă, deznădejde: călugărul este chemat să dea altora credinţa şi lumina, chiar dacă lui îi lipsesc. Şi să nu se îngrijoreze: dînd va dobîndi.
Întru Domnul,
Avva Nicolae"
Părintele Nicolae Steinhardt – Dăruind vei Dobândi
Comentarii
Trimiteți un comentariu