Dacă un cuget pătimaș pătrunde în inimă cum îl înlăturăm

 

Sf. Varsanufie cel Mare la întrebarea unui ucenic: „Dacă un cuget pătimaș va pătrunde în inimă, cu ce să-l înlăturăm? Să-i vorbim împotrivă, sau să rostim o oprire (un blestem), ca și cum ne-am mânia pe el, sau să alergăm la Dumnezeu și să aruncăm înaintea Lui toată neputința noastră?“ – Starețul a răspuns: „Patimile sunt aceleași necazuri, și Domnul nu le-a deosebit pe ele, ci a zis: cheamă-mă în ziua necazului tău și te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi (Ps. 49, 15). Și de aceea, în ce privește orice patimă, nu e nimic mai de folos decât să chemi numele lui Dumnezeu: A le vorbi împotrivă, nu se potrivește tuturor, ci numai celor puternici în Dumnezeu, cărora li se supun dracii. Dar dacă le-ar vorbi cineva din cei slabi, apoi dracii își vor bate joc de el, pentru că le stă împotrivă, nefiind în stăpânirea lor. De asemenea și a-i opri (a-i blestema) – e lucrul bărbaților mari, care au putere asupra lor. Oare mulți dintre sfinți îl certau pe diavol, asemenea Arhanghelului Mihail, care a făcut acest lucru pentru că avea putere. Nouă însă, neputincioșilor, nu ne rămâne decât să alergăm la numele lui Iisus; căci patimile, după cum s-a spus, sunt demonii (de la chemarea acestui nume) – pleacă“ (Întrebarea 301).
Același lucru îl citim noi și la Sf. Isichie: „Dacă, începând a petrece în atenția minții, vom uni cu trezvia și smerenia și cu împotrivirea prin vorbire vom uni rugăciunea, apoi vom merge cu bine pe calea cea înțelegătoare, ca și cu o făclie de lumină; cu numele sfânt și închinat al lui Iisus, pe de o parte măturând și curățindu-ne de păcat, iar pe de altă parte, dereticând și împodobindu-ne casa inimii noastre. Însă dacă vom nădăjdui spre trezvirea sau luarea noastră aminte, apoi în curând vom suferi de năvala vrăjmașilor și vom cădea, prăbușindu-ne. Și atunci întru toate ne vor învinge pe noi acești prea vicleni uneltitori de rele, iar noi tot mai mult și mai mult vom fi împiedicați de poftele cele rele, ca de niște mreje, sau vom fi înjunghiați foarte lesne de ele, neavând în noi sabia cea purtătoare de biruință – numele lui Iisus Hristos. Căci numai această sabie sfântă, fiind învârtită neîncetat într-o inimă deșertată (golită) de orice închipuire, va putea să-i pună pe fugă și să-i taie, să-i ardă, să-i mistuie, cum mistuie focul paiele“. (Isichie, Q 152).

Sbornicul Volumul 2 Dialogul 2