Este foarte important să te rogi pentru tine, dar și mai important este să te rogi pentru alții. Atât de important, că în limba greacă există două cuvinte deosebite pentru rugăciunea obișnuită: rugăciunea pentru tine însuți și rugăciunea pentru altul. Există acea icoană, a Dreptului Judecător, care are de o parte și de alta pe Maica Domnului și pe Sfântul Ioan Botezătorul și care se cheamă Deisis. Deisis este numele Maicii Domnului în această ipostază de rugătoare, cea care, la Judecata de Apoi, se roagă pentru noi către Fiul său. Așa încât a te ruga pentru altul este mai mult decât recomandat. Avem exemple în Evanghelie, ca, de pildă, cazul paraliticului care a fost adus la Iisus în casă de către patru prieteni, pe targă și, pentru că nu au putut să ajungă la Iisus din cauza mulțimii care înconjura casa, atunci s-au urcat pe acoperișul ei și acolo, prin acea spărtură, care exista în orice casă romană sau israelită, l-au lăsat pe funii, așa cum lăsăm noi mortul în groapă, în fața lui Iisus. Iar Mântuitorul, văzând credința lor, a săvârșit minunea. A lor, a celor patru prieteni! Nu se spune că ar fi fost vorba de credința lui. Nici nu știm dacă el L-a rugat; Iisus nici nu l-a întrebat. Aici nu se face nicio referire la credința sau necredința subiectului, ci numai la credința celor patru, care-l aduseseră. Rugăciunea lor a fost eficientă, lucrătoare. Este foarte important și foarte generos, aproape divin, să înveți să te rogi pentru altul.
Întorcându-mă, așadar, la „rugăciunea din afară”, trebuie să vă spun ceva din experiența de detenție, mărturisind că acolo se simțea că cineva se roagă pentru tine, în afară de faptul că și tu aveai impresia că te rogi pentru ai tăi, pe care i-ai lăsat, pentru că, în fond, rugăciunea era singurul mod de comunicare. Să vă spun că, după ani de zile, universul acesta de celulă devine un univers al tău, pe care ți-l organizezi tu, cum vrei, în interiorul tău. Lumea de afară se depărtează încetul cu încetul, devine foarte departe: părinții tăi, frații tăi și toți ceilalți.
Acum un an și ceva, de 1 decembrie, veneam de la Alba-Iulia, de la serbarea națională, și l-am întrebat pe șofer dacă știe cumva unde este pușcăria? Și-mi spune că nu știe, dar că ar fi undeva pe dreapta. Și, într-adevăr, a întors mașina și mi s-a descoperit în față celularul acela imens. Am coborât din mașină și am contemplat îndelung. Surpriza mare pentru mine era că această închisoare există, al doilea, că există pe planeta numită Pământ și, al treilea, că există într-un oraș, și anume în mijlocul unui oraș, nu în marginea lui. Inimaginabil e că peste drum trăiau oameni liberi, familii cu copii care mergeau la școală, la numai câțiva metri de noi, care eram atât de îndepărtați de lume. În aceste condiții comunicarea cu lumea, cu ai tăi, nu se mai poate face decât numai prin rugăciune. Alt mijloc nu există. Și, să știți un lucru, rugăciunea, în aceste condiții, are o adresă precisă, pe care numai ea o știe.
Dintre cei care erau afară nimeni nu știa unde suntem, pentru că secretul era total. Nici noi nu aveam voie să știm în care celulă sau etaj ne găsim. Eram duși dintr-o parte în alta cu ochelari negri sau cu mantaua pe cap. Secretul era desăvârșit: nu aveai voie să știi dacă e marți sau miercuri, dacă afară e vară sau iarnă. Totul era sub obloane și sub legea secretului, dar aveai certitudinea că cel care se roagă afară pentru tine te găsește precis în celulă. Am stat multă vreme la Jilava, care este o închisoare subterană, și am trăit acest fenomen. Celulele comunică cu șanțul care face legătura cu partea de deasupra și, vara, ferestrele sunt deschise. De ani de zile vin rândunelele și-și fac cuib în celule. Există un bec care arde ziua și noaptea, pentru că acolo nu ai voie să stai pe întuneric, unul dintre dorurile mari fiind să ajungi odată să dormi cu lumina stinsă, pentru că trebuie să fii tot timpul sub supraveghere. Așa încât, deasupra becului de la intrare, era o mică platformă și acolo rândunelele își făceau cuib. Ei bine, în fiecare primăvară fiecare rândunică venea exact la cuibul ei din celulă, din sutele de celule care erau acolo. Ele deveniseră blânde și le-au marcat la un picior deținuții mai vechi în toamnă, iar când veneau primăvara le luau în palmă și se uitau la semnul de la picior. Deci, dacă rândunica știe să găsească o celulă, cum să nu știe rugăciunea? Așa că, dacă este plecat undeva, într-o călătorie, departe, sau a fugit de acasă, s-a pierdut în lume și nu știi unde este, dacă ești mamă și este copilul tău și te rogi pentru el, să fii sigură că rugăciunea este singura care-i știe adresa. Acesta este unul dintre miracolele rugăciunii că nu greșește niciodată adresa!
Rugăciunea izvor de putere în încercările vieții. Bartolomeu Valeriu Anania
Comentarii
Trimiteți un comentariu