Cuviosul Serafim, mai întâi de toate cere o credință tare, neclintită și fierbinte în Dumnezeu și învățătura lui cea dintâi este învățătura „despre Dumnezeu“, care e temelia pentru toate celelalte învățături de mai departe. „Dumnezeu este un foc care încălzește și aprinde inimile și rărunchii. Deci, dacă simțim în inimile noastre răceala, care e de la diavol, căci diavolul e rece, apoi să chemăm pe Domnul și El venind, va încălzi inima noastră cu o dragoste desăvârșită, nu numai față de El, ci și față de aproapele. Și de la fața căldurii se va izgoni răceala urătorului de bine.“ (pag. 63).
„Nu-L numi pe Dumnezeu că e cu dreaptă judecată“, zice cuviosul Isaac, „căci în faptele tale nu se vede judecata Lui cea dreaptă. Deși David îl și numea dreptjudecător și neprihănit, însă Fiul Lui ne-a arătat că El e mult mai bun și îndurat. Unde e dreapta Lui judecată? Noi eram păcătoși și Hristos a murit pentru noi.“ (Ibidem)
„Dacă nu-L cunoașteți pe Dumnezeu nu trebuie de discutat după săturarea pântecelui, căci într-un pântece plin nu e cunoașterea tainelor lui Dumnezeu.“ (Ibidem)
„Mai întâi de toate trebuie să crezi în Dumnezeu, că El este și celor ce-L caută răsplătitor“ (Evr. 11, 6). Credința, după învățătura Cuviosului Antioh, este începutul unirii noastre cu Dumnezeu; cel ce crede cu adevărat, este o piatră din templul lui Dumnezeu pregătită pentru clădirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicată întru înălțime prin puterea lui Iisus Hristos, adică prin cruce, cu ajutorul funiei Duhului Sfânt.“ (pag. 64).
„Credința fără de fapte moartă este“ (Iacob 2, 26); iar faptele credinței sunt dragostea, pacea, îndelunga-răbdare, milostenia, smerenia, odihnirea de toate lucrările, precum și Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrările Sale, purtarea Crucii și viața cea de Duh. Numai această credință e socotită întru dreptate. Adevărata credință nu poate fi fără de fapte; cine crede cu adevărat, acela neapărat are și fapte“ (pag. 65).
„Toți cei ce au o nădejde tare în Dumnezeu sunt ridicați spre El și se luminează ca strălucirea luminii celei veșnice“ (p. 65).
„Adevărata nădejde caută numai împărăția lui Dumnezeu și e încredințată că toate cele pământești, cele de trebuință pentru viața cea vremelnică, neapărat vor fi date.“ (pag. 65).
„Inima nu poate avea pace până când nu-ți vei agonisi această nădejde. Ea va împăca inima și va turna în ea bucurie“. (pag. 65).
„Cel ce și-a agonisit dragostea cea desăvârșită, trăiește în viața aceasta ca și cum n-ar trăi. El pe de-a întregul s-a transformat într-o dragoste față de Dumnezeu și a uitat orice altă dragoste. Cine se iubește pe sine, acela nu-L poate iubi pe Dumnezeu. Iar cine nu se iubește pe sine, din dragoste pentru Dumnezeu, acela îl iubește pe Dumnezeu.“ (pag. 66).
„Cel care-L iubește pe Dumnezeu, cu adevărat se socoate străin și nemernic pe acest pământ; căci cu năzuința sa către Dumnezeu, el cu sufletul și cu mintea îl vede numai pe El.“ (pag. 66).
„Omul care s-a hotărât să meargă pe calea luării aminte dinlăuntru, mai întâi de toate trebuie să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii.“ (pag. 67).
„În mintea lui totdeauna trebuie să fie întipărite aceste cuvinte ale Proorocului: „Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur.“ (Ps. 2, 11) (pag. 67).“
„El trebuie să meargă pe calea aceasta cu mare băgare de seamă și cu evlavie față de toate cele sfinte, iar nu cu nepăsare“ (pag. 67).
„Băgarea de seamă plină de evlavie se cere aici, pentru că marea aceasta, adică inima cu cugetele și dorințele sale, care trebuie curățită prin luare aminte, e mare și largă; acolo sunt orătănii, cărora nu este număr – adică multe cugete deșarte, nedrepte și necurate – puii duhurilor cele necurate.“ (pag. 67) (Ps. 103, 25).
„Temându-te de Dumnezeu tu toate le vei face bine iar de diavol nu te teme căci dacă te temi de Dumnezeu, apoi vei biciui pe diavol, pentru că el este neputincios.“ (pag. 67).
„Însă nimeni nu-și poate agonisi frica de Dumnezeu, până nu se va elibera de toate grijile cele lumești. Când mintea va fi fără de griji, atunci pe ea o mișcă frica de Dumnezeu și o atrage spre dragostea bunătății lui Dumnezeu.“ (pag. 68).
„Frica de Dumnezeu se agonisește atunci când omul, lepădându-se de lume și de tot ce e în lume, își va aduna toate gândurile și simțirile într-o singură imagine a legii lui Dumnezeu și pe de-a întregul se va scufunda în contemplarea lui Dumnezeu și în simțirea fericirii celei făgăduite sfinților.“ (pag. 68).
„Cel ce merge pe calea luării aminte, nu trebuie să creadă numai inimii sale, ci mișcările inimii sale și viața sa să le măsoare cu legea lui Dumnezeu și cu viața cea lucrătoare a nevoitorilor bunei credințe, care au trecut prin aceste nevoințe. Prin acest mijloc, mai lesne putem să scăpăm de cel viclean și mai limpede să vedem adevărul.“ (pag. 70).
Mintea unui om cu luare aminte parcă ar fi un om pus de pază, sau un paznic neadormit al Ierusalimului dinlăuntru. Stând pe culmea contemplării duhovnicești, el privește cu ochiul curăției toate puterile cele potrivnice, care dau târcoale și se sting în sufletul lui, după Psalmistul: „Și spre vrășmașii mei a privit ochiul meu“ (Ps. 53, 9) (pag. 75).
„De ochiul lui nu se ascunde diavolul, „care umblă ca un leu răcnind, căutând să înghită pe cineva“ (I Petru 5, 8), și cei ce „și-au încordat arcul ca să săgete întru întunerec pe cei drepți la inimă.“ (Ps. 10, 2) (pag.70).“
„După învățătura Sf. Părinți, lângă fiecare om se află doi îngeri: unul bun, altul rău. Îngerul cel bun e liniștit, blând și tăcut. Când intră el în inima omului, apoi vorbește cu el despre dreptate, curăție, liniște și despre tot lucrul bun și despre orice virtute. Când vei simți acest lucru în inima ta, apoi se vede că în tine e îngerul dreptății. Iar duhul cel viclean e răutăcios, brutal și fără de minte. Când va intra el în inima ta, apoi să cunoști acest lucru după faptele lui.“ (Ant. Cuv. 61) (pag. 71).
„Cel ce merge pe această cale (a luării aminte) nu trebuie să ia aminte la toate zvonurile străine de care se poate umple capul de cugete nefolositoare și deșarte și de amintiri, ci trebuie să ia aminte la sine.“ (Pag. 73).
„Mai ales trebuie să te păzești pe această cale, ca să nu privești la faptele străine, să nu te gândești la ele, nici să vorbești de ele, după Psalmist. Ca să nu grăiască gura mea lucruri omenești (Ps. 16, 4); dar să rogi pe Domnul: de cele ascunse ale mele curățește-mă și de cele străine iartă pe robul tău.“ (Ps. 18, 13-14) (pag. 73).
„Omul, după trup e asemenea unei lumânări aprinse. Ea trebuie să ardă și el trebuie să moară. Însă sufletul e nemuritor; de aceea și grija noastră trebuie să fie mai mult pentru suflet decât pentru trup; ce folos va avea omul, dacă va câștiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde?“ (Pag. 73).
„Dacă din capul nostru ne vom obosi trupul până acolo încât să obosească și duhul, apoi o astfel de asuprire va fi fără de socotință, deși acest lucru s-ar face pentru câștigarea virtuții. Iar dacă Domnul Dumnezeu va voi ca omul să încerce în sine dureri, apoi îi va da și putere și răbdare. Deci lasă ca durerile să nu fie de la noi înșine, ci de la Dumnezeu.“ (pag. 74).
„Dacă vrei să-ți întocmești casa sufletului tău“, zice Cuviosul Varsanufie, „apoi mai întâi pregătește-ți materialul și toate cele trebuincioase, ca meșterul să vină numai și să zidească. Cele trebuincioase pentru o astfel de clădire sunt credința cea tare pentru ridicarea pereților; ferestrui de lemn, prin care trece lumina soarelui înlăuntru ca să lumineze casa, ca să nu fie în ea nici un pic de întuneric. Ferestruiele de lemn sunt cele cinci simțuri, întărite de cinstita Cruce a lui Hristos și introducând lumina soarelui dreptății celui de gând și care nu îngăduie să rămână în casa ta nici un pic de întuneric al vrăjmașului și urătorului de bine al tău. Pe urmă se cere un acoperiș, ca soarele să nu te ardă ziua, nici luna noaptea (Ps. 120, 6). Acoperișul e întărit de către dragostea față de Dumnezeu, care acoperind casa, n-ar cădea niciodată și n-ar îngădui să apună soarele întru mânia ta, ca să nu-l vezi pe el mustrându-te pe tine în ziua judecății și arzându-te în focul gheenei și luna, care mărturisește despre trândăvia și lenevia noastră din timpul nopții. În sfârșit se mai cere și o ușă, care duce în casă și păzește pe cel ce locuiește în ea. Înțelegi ușa cea înțelegătoare – pe Fiul lui Dumnezeu, Carele zice: Eu sunt ușa. Dacă-ți vei întocmi astfel casa sufletului tău și nu va fi în ea nimic necuviincios și neplăcut Lui – atunci El va veni cu Tatăl cel binecuvântat și cu Duhul Sfânt și locaș la tine va face și te va învăța ce este pacea sufletului, luminând inima ta cu bucuria cea negrăită.“ (Varsanufie, Răsp.171); (pag. 75).
„Sufletul trebuie hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu; căci cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Grigorie Teologul, este pâinea cea îngerească cu care se hrănesc sufletele cele flămânde de Dumnezeu. Iar mai mult trebuie îndeletnicit cu citirea Noului Testament și a Psaltirii. De aici se petrece o luminare a minții, care din pricina aceasta se schimbă printr-o schimbare dumnezeiască.“ (pag. 76).
„E foarte folositor să te îndeletnicești cu citirea cuvântului lui Dumnezeu în singurătate și să citești întreaga Biblie cu pricepere. Numai pentru o astfel de îndeletnicire, afară de alte fapte bune, Domnul nu-l va părăsi pe om cu mila Sa, ci îl va umple pe el de darul priceperii. Când omul își va hrăni sufletul său cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci se va umplea de priceperea celor ce sunt bune și rele. Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie făcută în singurătate, ca mintea celui ce citește, toată să fie adâncită în adevărurile Sfintei Scripturi și să primească în sine, de la Dumnezeu, căldura care în singurătate naște lacrimi; de la ele omul se încălzește pe de-a întregul și se umple de darurile cele duhovnicești, care îndulcesc mintea și inima mai mult decât orice cuvânt.“ (pag. 76).
„Pacea sufletului se câștigă prin necazuri; Scriptura zice: „Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos pre noi la odihnă.“ (Ps. 65, 12) (pag. 78).“
„Semnul unui suflet înțelegător e când omul își scufundă mintea înlăuntrul său și-i are lucrarea în inima sa.“ (pag. 78).
„Atunci harul lui Dumnezeu, îl umbrește pe el și el petrece într-o întocmire pașnică, iar prin aceea și în cea mai presus de lume pașnică, adică cu o conștiință bună; iar cea mai presus de lume, căci mintea vede în sine harul Sf. Duh, după cuvântul lui Dumnezeu: „În pace e locul lui.“ (Ps. 75, 3) (Pag. 78).
Când omul va ajunge la o întocmire pașnică, atunci poate să reverse și asupra altora lumina care luminează mintea.“ (pag. 79).
„Noi trebuie să ne adunăm toate gândurile, dorințele și lucrările, ca să căpătăm pacea lui Dumnezeu și împreună cu Biserica să strigăm pururea: „Doamne, Dumnezeul nostru, pacea Ta o dă nouă“ (Ps. 26, 12) (Pag. 80).“
„Cu toate măsurile trebuie să ne stârnim ca să găsim pacea sufletului și să nu ne tulburăm de defăimările din partea altora; pentru aceasta trebuie să ne înfrânăm mânia și mintea și inima să le păzim; prin luarea aminte de la mișcările cele necuviincioase.“ (pag. 80).
„Pentru a găsi pacea sufletului trebuie în fel și chip să ne ferim de a osândi pe alții. Prin neosândire și tăcere se păstrează pacea sufletului“ (Pag. 82).
„Ca să scăpăm de osândire trebuie să luăm aminte la noi înșine și să nu primim de la nimeni gânduri străine.“ (pag. 82).
„De nevoințe mai presus de măsură să nu ne apucăm, ci să ne stăruim ca prietenul – trupul nostru – să fie credincios și în stare de a lucra virtuțile“ (pag. 82).
„Trebuie de mers pe calea cea din mijloc, fără să te abați la dreapta sau la stânga (Pilde 4, 27) și dând duhului cele duhovnicești, trupului cele trupești, trebuincioase pentru sprijinul vieții celei vremelnice și vieții sociale cele cerute în chip legiuit de ea, după cuvintele Sf. Scripturi: „Dați cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului și cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu.“ (Matei 22, 21) (pag. 82).“
„Trebuie să fim îngăduitori cu sufletul nostru în neputințele și neajunsurile lui și să tolerăm lipsurile noastre, cum tolerăm lipsurile altora, însă să nu lenevim și să ne îndemnăm la cele mai bune.“ (pag. 83).
Cei ce s-au hotărât într-adevăr să slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească cu aducerea aminte de Dumnezeu și cu neîncetata rugăciune către Iisus Hristos, zicând cu mintea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“; iar în ceasurile de după prânz (de după-amiază) se poate zice această rugăciune astfel: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul; sau să alergăm de-a dreptul la Născătoarea de Dumnezeu sau a zice cântarea Îngerului: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Cu o astfel de îndeletnicire, ferindu-te de risipire și păzindu-ți pacea conștiinței, te poți apropia de Dumnezeu și uni cu El. Căci după cuvintele Sf. Isaac Sirul, în afară de rugăciunea neîncetată, nu ne putem apropia de Dumnezeu. (Cuv. 69), (pag. 84).
„Chipul de rugăciune foarte bine l-a orânduit Sf. Simeon Noul Teolog“ (Cuvânt despre cele trei chipuri ale rugăciunii) (pag. 85).
„Dacă în rugăciune se va întâmpla să fii robit cu mintea întru risipirea gândurilor, apoi trebuie să te smerești înaintea Domnului Dumnezeu și să ceri iertare, zicând: greșit-am, Doamne, cu cuvântul, cu lucrul, cu gândul și cu toate simțirile mele“ (Ibidem).
„În Biserică, în timpul rugăciunii, e de folos să stăm cu ochii închiși, într-o luare aminte lăuntrică; ochii să-i deschidem doar numai atunci când te vei trândăvi, sau te va îngreuia somnul și te va pleca spre dormitare, atunci ochii trebuie îndreptați spre icoană și spre lumânarea ce arde înaintea ei.“ (Ibidem).
„Totdeauna trebuie să te silești ca nu cumva să ți se împrăștie gândurile; căci prin aceasta sufletul se depărtează de la aducerea aminte de Dumnezeu și de dragostea Lui, după lucrarea diavolului, după cum spune Sfântul Macarie: Toată grija protivnicului nostru este ca să abată gândul nostru de la aducerea aminte de Dumnezeu, de la frică și dragoste.“ (Cuv. 2, cap. 15). (Ibidem).
„Când mintea și inima se vor uni în rugăciune și cugetele sufletelor nu vor fi răspândite, atunci inima se încălzește de o căldură duhovnicească, în care strălucește lumina lui Hristos, umplând în pace și de bucurie pe de-a întregul pe omul cel dinlăuntru.“ (pag. 85).
„Pentru toate trebuie să mulțumim Domnului și să ne lăsăm în voia Lui; trebuie, de asemenea, să-I înfățișăm Lui toate gândurile, cuvintele și faptele noastre și să ne străduim ca toate să fie numai spre bună plăcerea Lui“ (pag. 86).
„Ca să primim și să vedem în inimă lumina lui Hristos, trebuie pe cât se poate, să ne depărtăm de lucrurile văzute. Curățind de mai înainte sufletul, prin pocăință și fapte bune și cu credință în Cel care s-a răstignit, închizând ochii cei trupești, să ne scufundăm mintea înlăuntrul inimii și să strigăm, chemând numele Domnului nostru Iisus Hristos; și atunci pe măsura osârdiei și fierbințelii Duhului față de cel iubit (Luca 3, 22), omul află, în numele cel chemat, o dulceață care-i aprinde dorința de a căuta o luminare de mai sus.“ (pag. 86).
„Când printr-o astfel de îndeletnicire, va zăbovi mintea în inimă, atunci strălucește lumina lui Hristos, luminând cămara sufletului cu strălucirea cea dumnezeiască, după cum zice Proorocul Maleahi: „Și va străluci vouă, celor ce vă temeți de numele Meu, soarele dreptății.“ (Ibidem).
„Lumina aceasta este împreună cu viața, după cuvântul Evangheliei: „În acela viața era și viața era lumina oamenilor“ (Ioan 1, 4) (Ibidem).
„Când omul primește lăuntric lumina cea veșnică, atunci mintea lui e curată și n-are în sine nici un fel de închipuiri de ale simțurilor; însă fiind în întregime adâncit în contemplarea frumuseții celei nezidite, el uită de toate cele ale simțurilor, nu vrea să se vadă nici pe sine, ci dorește să se ascundă în inima pământului, numai să nu se lipsească de acest bine adevărat – Dumnezeu.“ (Ibidem).
„La cine curg lacrimile de umilință, inima aceluia o strălucesc razele soarelui dreptății – Hristos Dumnezeu“ (pag. 87).
„Cel ce dorește să se mântuiască, pururea trebuie să aibă o inimă înfrântă și dispusă spre pocăință, după psalmistul: „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.“ (pag. 88).“
„Într-o astfel de stare a duhului, omul lesne poate să treacă, fără nici o primejdie, printre uneltirile șirete ale trufașului diavol, stăruința întreagă a căruia e ca să tulbure duhul omului și în această tulburare, să-și semene neghinele sale. Însă când omul se silește să aibă o inimă smerită și o minte netulburată ci pașnică, atunci toate uneltirile vrăjmașului sunt fără efect; căci unde e pacea cugetelor, acolo odihnește însuși Dumnezeu: în pace e locul Lui. (Ps. 75, 3). (Ibidem).
„Începutul pocăinței vine de la frica de Dumnezeu și de la luarea aminte, cum zice Sfântul Mucenic Bonifaciu (Viața, 19 Decembrie); frica de Dumnezeu este tatăl luării aminte, iar luarea aminte este maica odihnei lăuntrice; același (tatăl luării aminte) naște conștiința, care face ca sufletul, ca într-o apă oarecare curată și neturburată, își vede urâțenia sa și atunci se nasc odraslele și rădăcinile pocăinții.“ (pag. 88).
„Noi, în toată viața noastră, prin căderile noastre în păcate, mult sau puțin întristăm măreția lui Dumnezeu și de aceea trebuie mereu să ne smerim în fața Lui, cerând iertarea păcatelor noastre.“ (Ibidem).
„Despre post, Cuviosul Serafim, învață așa; Întemeietorul nostru de nevoințe, Iisus Hristos, înainte de a păși la nevoința răscumpărării neamului omenesc, s-a întărit pe Sine cu un post îndelungat. Și toți nevoitorii, apropiindu-se să slujească Domnului, se înarmau pe sine cu post și nu pășeau altfel pe calea Crucii, decât însoțiți de post. Chiar propășirea întru nevoințe ei o măsurau cu propășire în post.“ (pag. 92).
„Hrana trebuie întrebuințată în fiecare zi atât ca trupul, întărindu-se, să fie prieten și sprijinitor sufletului în lucrarea virtuții; căci altfel se poate întâmpla ca, slăbind trupul, să slăbească și sufletul“ (pag. 93).
„De postul cel aspru, Sf. Asceți se apucau nu de îndată, ci încetul cu încetul ajungeau în stare să se mulțumească cu o mâncare cât mai săracă.
Cu toate acestea, ei nu cunoșteau ce e slăbirea, ci totdeauna erau vioi și gata de lucru. Boala printre ei era ceva rar, iar viața lor era foarte lungă.“ (pag. 93).
„Pe măsură ce trupul celui ce postește devine mai subțire și mai ușor, viața cea duhovnicească ajunge la desăvârșire și se descopere prin lucruri minunate și duhul își săvârșește lucrările sale, parcă într-un trup fără de trup. Simțurile de dinafară se închid și mintea, dezlegându-se de pământ, se înalță la cer și în întregime se scufundă în contemplarea lumii celei duhovnicești“. (pag. 93).
„Noi neîncetat trebuie să ne păzim inima de cugete și de impresii necuviincioase, după cuvântul Peremilnicului: „Cu toată paza păzește-ți inima ta; că dintr-acestea sunt ieșirile vieții.“ (Pilde 4, 23). (pag. 94).“
„De la paza de totdeauna a inimii se naște în ea curăția, în care se vede Domnul, după cum ne încredințează adevărul cel veșnic; „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8)“ (Ibidem).
„Binele ce a pătruns în inimă nu trebuie aruncat afară, fără să fie nevoie, căci cele adunate înlăuntru numai atunci pot fi în afară de primejdie de vrăjmașii cei văzuți și de cei nevăzuți, când se păstrează înlăuntrul inimii.“ (pag. 94).
„Inima numai atunci clocotește, când e aprinsă de focul cel dumnezeiesc, când în ea este apa cea vie; iar când această apă se varsă, apoi ea răcește și omul îngheață. Nu descoperi tuturor taina inimii tale.“ (pag. 94).
„Când ți se va întâmpla să fii în lume printre oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile cele duhovnicești, mai ales când vezi că nici n-au dorință să te asculte.“ (pag. 95).
„Cu omul cel sufletesc trebuie să vorbim despre lucrurile cele omenești, iar cu omul cel ce are pricepere duhovnicească trebuie de vorbit despre lucrurile cele cerești.“ (pag. 95).
„Nu trebuie fără de nevoie să-ți descoperi inima ta; dintr-o mie abia dacă poți găsi pe unul care ți-ar păstra taina ta.“ (pag. 94).
„Dacă noi nu o păzim de noi, apoi cum mai putem nădăjdui că ea ar putea fi păzită de altul.“ (Ibidem).
„O singură flecăreală cu cei care nu sunt de aceleași obiceiuri cu noi, ne e de ajuns ca să se destrame tot lăuntricul unui om cu luare aminte.“ (pag. 96).
„Însă ceea ce e mai rău decât tot, e că din pricina aceasta se poate atinge acel foc pe care Domnul nostru Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământul inimilor omenești.“ (pag. 96).
„Când omul primește în sine ceva dumnezeiesc, apoi se bucură în inimă, iar când cele diavolești, atunci se tulbură.“ (pag. 97).
„O inimă de creștin, primind ceva dumnezeiesc, n-are nevoie de o convingere care să-i vină din altă parte, dacă acest lucru e de la Domnul, ci prin însăși lucrarea sa convinge că ea e din ceruri, căci simte în sine roadele cele duhovnicești; dragostea, bucuria, pacea și celelalte.“ (Gal. 5, 22) (Ibidem).
„Însă dimpotrivă, diavolul de s-ar transforma chiar și într-un înger de lumină (2 Cor. 11, 14) sau de ne-ar aduce gânduri frumoase ca chip, inima totuși simte o nelămurire oarecare și o tulburare în gânduri.“ (pag. 98).
„Din toate aceste felurite mișcări ale inimii, omul poate cunoaște ce este dumnezeiesc și ce este diavolesc, după cum scrie despre aceasta Grigorie Sinaitul: căci din lucrare vei putea cunoaște lumina ce a strălucit în sufletul tău, de este de la Dumnezeu sau de la Satana.“ (pag. 98).
„Cine suportă boala cu răbdare și cu mulțumire, aceluia i se socotește drept nevoință sau chiar și mai mult.“ (pag. 99).
„Noi trebuie să fim curați de cugetele cele necurate, mai ales când aducem rugăciune lui Dumnezeu. Căci nu este nici o unire între putoare și bună mireasmă. Unde sunt cugete, acolo este și o însoțire cu ele“. (pag. 100).
„Trebuie înlăturată cea dintâi năvălire a cugetelor celor păcătoase și ele trebuie împrăștiate de la pământul inimii noastre. Până când copiii Babilonului, adică cugetele cele păcătoase, sunt încă prunci, ei trebuie zdrobiți și sfărâmați de piatră, care este Hristos, dar mai ales pe cei trei mai de seamă dintre ei: lăcomia pântecului, iubirea de argint și slava cea deșartă prin care diavolul a încercat să ispitească chiar pe Însuși Domnul nostru, la sfârșitul nevoinței Lui.“ (pag. 100).
„Diavolul ca un leu, ascunzându-se în ograda sa (Ps. 9, 30), în taină ne întinde nouă mrejele cugetelor celor necurate și nelegiuite. Deci, de îndată ce le vom vedea, să le rupem prin cugetarea evlavioasă și rugăciune.“ (pag. 101).
„Se cere nevoință și o priveghere îndelungată, pentru că în timpul cântării de Psalmi, mintea noastră să fie unită cu inima și cu celelalte puteri, ca nu cumva în rugăciunea noastră la tămâie, să nu se amestece și putoarea cea rea. Căci Domnul se îngrețoșează de o inimă cu cugete necurate. Legea zice: „să nu ari cu un bou și cu un măgar înjugați împreună“ (Deut. 22, 10), adică cu cuget curat și necurat nu aduce rugăciune.“ (pag. 101).
„Să ne aruncăm neîncetat, zi și noapte, cu lacrimi înaintea feții bunătății lui Dumnezeu, ca să ne curățească inimile noastre de orice cuget rău, ca noi cu vrednicie, să putem trece calea chemării noastre și cu mâinile curate să-I aducem Lui darurile slujirii noastre.“ (Ibidem).
„Duhul cel necurat are o înrâurire puternică numai asupra celor pătimași, iar de cei ce s-au curățit de patimi, se atinge numai de departe, sau pe dinafară.“ (pag. 102).
„Să iubim smerenia și vom vedea slava lui Dumnezeu, căci de unde se scurge smerenia, de acolo izvorăște slava lui Dumnezeu.“ (pag.103).
„Nefiind lumină, toate sunt întunecoase; astfel și fără de smerenie nu e nimic în om, decât numai întuneric.“ (Ibidem).
„După cum ceara neîncălzită și tare, nu poate să primească pecetea ce se pune pe ea, la fel și sufletul neîncercat de osteneli și de neputințe nu poate primi asupra sa pecetea virtuților lui Dumnezeu. Când diavolul l-a părăsit pe Domnul, atunci s-au apropiat Îngerii și I-au slujit Lui.“ (Matei 4, 11). „Deci, dacă în timpul ispitelor întrucâtva ceva se și depărtează Îngerii lui Dumnezeu, apoi nu departe și în curând, se apropie și ne slujesc nouă, prin cugetele cele dumnezeiești, prin umilință, îndulcire și răbdare. Sufletul ostenindu-se își agonisește și celelalte laturi ale desăvârșirii“ (pag.103).
„Cine vrea să cunoască calea cu desăvârșire și nu merge cu cel ce cunoaște cu desăvârșire această cale, niciodată nu va ajunge la cetatea liniștirii desăvârșite.“ (pag. 105).
„Cel de sub ascultare propășește mult întru zidirea sufletului, afară de faptul că el capătă, prin aceasta, un înțeles pentru lucruri și vine întru umilință.“ (pag. 105).
„Cine se îndeletnicește ca să se cunoască pe sine însuși, acela n-are timp să ia seama la alții. Osândește-te pe tine însuți și vei înceta să osândești pe alții“ (pag. 110).
„Când ne întoarcem de la om, sau îl batjocorim, atunci pe inima noastră se așează o piatră.“ (pag. 106).
„Osândește fapta cea rea, dar nu osândi pe cel ce o face.“ (pag.110).
„Nu trebuie să judecăm pe nimeni, deși cineva l-ar vedea chiar cu ochii lui păcătuind, sau petrecând întru călcarea poruncilor lui Dumnezeu.“ (pag. 108).
„Când duhul cel rău al întristării va cuprinde sufletul, atunci umplându-l de amărăciune și de neplăcere, nu-l va lăsa să facă rugăciunea cu osârdia cuvenită și să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu o atenție cuvenită, ci îl lipsește de blândețe și de bunăvoință în comportarea cu frații și naște o îndepărtare de la orice convorbire. Căci sufletul, plin de întristare, deznădăjduindu-se ca nebun și ieșit din minți, nu poate fi liniștit să primească un sfat bun, nici să răspundă cu blândețe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni, ca și cum ei ar fi vinovați de tulburările lui și nu pricepe că pricina durerii este înlăuntrul lui. Întristarea este viermele inimii, care roade în maica ce-l naște.“ (pag. 114).
„Duhul omului celui tulburat sau întristat, trebuie să ne stăruim să-l îmbărbătăm cu un cuvânt de dragoste.“ (pag. 107).
„Când îți greșește fratele, acopere-l după cum ne sfătuie Sfântul Isaac Sirul: întinde-ți haina ta peste cel ce păcătuiește și-l acopere pe el“ (pag. 107).
„Cine a învins patimile, acela a învins și întristarea. Iar cel învins de patimi, nu va scăpa de cătușele întristării“. (pag. 114).
„Cine iubește lumea, aceluia îi este cu neputință să se întristeze. Iar cel ce a disprețuit lumea, e vesel totdeauna.“ (pag. 114).
„Nedespărțit de duhul întristării lucrează și plictiseala. Ea produce o neliniște atât de înfricoșată, că nu mai pot fi suportate nici locurile unde viețuiește, nici frații ce petrec împreună cu el, iar în timpul cititului se produce un dispreț și chiar căscăturile dese. Boala aceasta se vindecă prin rugăciune, înfrânarea de la vorbirea deșartă, rucodelia pe măsura puterilor, citirea cuvântului lui Dumnezeu și răbdarea; pentru că se și naște ca de la lașitate, trândăvie și vorbire deșartă.“ (pag. 115).
„Se plictisesc numai aceia, la care lucrurile nu sunt în bună rânduială. Când îndeletnicirile tale se vor așeza în rânduiala cuvenită, atunci plictiseala nu-și va mai găsi loc în inima ta.“ (pag.116).
„Una este plictiseala și alta este chinuirea duhului, numită trândăvie. Se întâmplă uneori, că omul e într-o astfel de stare de duh că lui i se pare, că mai ușor i-ar fi să se nimicească, sau să fie fără nici un pic de simțire și de conștiință decât să rămână în această stare de chin nelămurit. Trebuie să te grăbești să ieși din ea. Păzește-te de duhul trândăviei, căci din el se naște tot răul.“ (pag. 115).
„Vindecarea de toate acestea, după Sfântul Isaac, e una, cu ajutorul căreia omul degrabă își află mângâiere în sufletul său. Și ce fel de doctorie este aceasta? Smerita cugetare a inimii.“ (pag. 117).
„Deznădejdea, după învățătura Sfântului Ioan Scărarul, se naște sau din conștiința mulțimii de păcate, din împovărarea conștiinței și din întristarea insuportabilă, când sufletul acoperit de o mulțime de răni, din pricina durerii lor de nesuferit, se scufundă în adâncul deznădejdii, sau din trufie sau din îngâmfare, când cineva se socoate pe sine că nu merită păcatul în care a căzut. Cea dintâi se lecuiește prin înfrânare și bună nădejde, iar a doua prin smerenie și neosândirea aproapelui“ (Scara, treapta 26). (pag. 118).
„Un suflet înălțat și tare nu deznădăjduiește la orice nenorocire. Viața noastră e ca o casă de încercări și de torturi; însă să nu ne îndepărtăm de Domnul, până când nu va porunci El, celor ce ne chinuiesc să ne lase și până când nu vom fi înviorați (făcuți vii) prin răbdare și o nepătimire tare.“ (pag. 118).
„Omul e alcătuit din suflet și trup și de aceea și calea vieții lui trebuie să cuprindă acțiuni trupești și sufletești din lucrarea și contemplarea cu mintea.“ (pag. 122).
„Calea vieții lucrătoare o alcătuiește: postul, înfrânarea, privigherea, îngenunchierile, rugăciunea și celelalte nevoințe trupești care alcătuiesc calea cea strâmtă și cu scârbe, care după cuvântul lui Dumnezeu duce la viața cea veșnică.“ (Mat. 7, 14) (Ibidem).
„Calea vieții celei contemplative cu mintea se cuprinde în înălțarea minții către Domnul Dumnezeu, în luarea aminte de inimă, rugăciunea minții și contemplarea lucrurilor celor duhovnicești prin astfel de îndeletniciri.“ (Ibidem).
„Fiecare care dorește să petreacă o viață duhovnicească, trebuie să înceapă de la viața cea lucrătoare și numai pe urmă să ajungă la cea contemplatoare cu mintea, căci fără de viață lucrătoare e cu neputință să ajungi la cea contemplatoare cu mintea.“ (Ibidem).
„Viața cea lucrătoare ne ajută să ne curățim de patimile cele păcătoase și ne ridică la treapta desăvârșirii celei lucrătoare, iar prin aceasta ne croiește drum spre viața cea contemplativă cu mintea. Căci numai cei ce s-au curățit de patimi și cei desăvârșiți se pot apropia de acea viață, după cum se poate vedea acest lucru din cuvintele Sfintei Scripturi: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Mat. 5, 8) și din cuvintele Sf. Grigorie Teologul (în Cuvântul de la Sf. Paști): De contemplare se pot apropia fără de primejdie numai cei mai desăvârșiți în urma încercărilor.“ (pag. 122–123).
„Astfel și Biserica, fericind pe Sf. Ierarh Nicolae, cântă: Mai întâi cu tăcerile și prin luptele cu cugetele, la lucrare ai adăugat cugetarea despre Dumnezeu, iar prin cugetarea despre Dumnezeu ți-ai agonisit minte desăvârșită, prin care cu îndrăzneală, cu Dumnezeu și îngerii ai vorbit“ (Acatistul Sf. Nicolae, cond.10). (pag. 123).
„De viața cea contemplativă trebuie să ne apropiem cu frică și cu cutremur, cu zdrobirea inimii și cu smerenie, cu cugetare multă a Sf. Scripturi și dacă se poate găsi, sub îndrumarea unui povățuitor iscusit, iar nu cu obrăznicie și rânduială de la sine: căci cel obraznic și încrezut în sine, după cuvintele Sf. Grigorie Sinaitul, tinzând spre cele ce sunt mai presus de vrednicia lui, cu îngâmfare se silește să ajungă la ele, înainte de vreme. Și încă: dacă cineva visează, în părerea sa despre sine, să ajungă la cele înalte, având o dorință satanică, iar nu adevărul – pe unul ca acesta diavolul ușor îl prinde în mrejele sale, ca pe o slugă a sa.“ (pag. 123).
„Dar dacă nu se poate găsi povățuitor, care ar putea să ne îndrumeze spre viața cea contemplativă, apoi în acest caz, trebuie să ne îndrumăm cu Sf. Scriptură, căci Însuși Domnul poruncește să ne învățăm din Sf. Scripturi, zicând: „cercetați Scripturile, căci prin ele credeți că aveți viața de veci.“ (Ioan 3, 39). (Ibidem).
„De asemenea trebuie citite cu sârguință scrierile patristice și să ne stăruim cât se poate, însă după putere, să împlinim ceea ce ne învață ele și astfel să ne ridicăm încetul cu încetul de la viața cea lucrătoare spre desăvârșirea celei contemplative.“ (pag. 124).
„Nu trebuie părăsită viața cea lucrătoare chiar și atunci când omul ar fi propășit în ea și ar fi ajuns la cea contemplativă; căci ea o ajută și pe cea contemplativă și o înalță.“ (Ibidem).
„Pășind pe calea vieții lăuntrice și contemplative, nu trebuiește să slăbim, nici să o slăbim (pe acea cale), pentru că oamenii, care s-au lipsit de cele de dinafară și de senzualitate ne izbesc cu protivnicia părerilor lor chiar în simțirea inimii și în fel și chip se stăruiesc să ne abată de la mersul pe această cale lăuntrică, punându-ne felurite piedici. Căci, după părerea dascălilor Bisericii (Fericitul Teodorit), tâlcuirea la Cântarea Cântărilor (folio 84 verso), contemplarea lucrurilor bisericești se preferă cunoașterii lucrurilor simțite. Și de aceea, în mersul pe această cale, nu trebuie să ne clătinăm de nici un fel de piedică, bizuindu-ne, în acest caz pe cuvântul lui Dumnezeu: De frica voastră nu ne vom teme, căci cu noi este Dumnezeu. Pe Domnul Dumnezeul nostru îl vom sfinți în aducerea aminte cea din urmă a dumnezeiescului său nume și Acela ne va fi nouă frică (15, 8; 12-13). Adevărata cunoaștere a binelui și a răului se poate cunoaște numai atunci când nevoitorul bunei credințe va ajunge la simțirea osândei viitoare și va gusta de mai înainte din fericirea cea veșnică, lucru care se petrece într-un suflet binecredincios încă în viața aceasta de pe pământ, într-un chip tainic și duhovnicesc.“ (pag. 125).
Despre rugăciunea lui Iisus, Starețul Serafim astfel învață pe cei începători: „În timpul rucodeliei, sau fiind undeva la ascultare, fă neîncetat rugăciunea – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!“ În rugăciune ia aminte la tine, adică adună-ți mintea și o unește cu sufletul. De la început, o zi două și mai multe, fă rugăciunea aceasta numai cu mintea răspicat, luând aminte la fiecare cuvânt. Pe urmă, când Domnul va încălzi inima ta, cu căldura Harului Său și o va uni cu tine ca să fie un singur duh, atunci va curge în tine acea rugăciune fără încetare și pururea va fi cu tine, îndulcindu-te și hrănindu-te. Aceasta este ceea ce s-a zis de Proorocul Isaia: „Roua cea de la Tine vindecare este“ (Is. 26, 19). Iar când vei ține în tine această hrană duhovnicească, adică convorbirea cu Domnul Însuși, apoi de ce să mai umbli prin chiliile fraților, deși ai fi chiar chemat de cineva? Adevărul îți spun, că vorbirea deșartă este iubirea de trândăvie. Dacă pe tine nu te pricepi, apoi cum mai poți judeca despre ceva și învăța și pe alții? Taci, neîncetat taci, ține minte totdeauna prezența lui Dumnezeu și numele Lui. Nu vorbi cu nimeni însă în fel și chip, păzește-te să nu osândești pe cei ce vorbesc sau râd mult.“ (pag. 128)
„Ține aceasta fără șovăire până la sfârșitul vieții. Și eu din tinerețe am ținut această cale. Dacă te vei păzi astfel, apoi nu vei fi trist, ci sănătos și vesel.“ (pag. 129).
„Având o mare bogăție de iscusință duhovnicească, cuviosul Serafim se socotea că nu știe nimic. Un monah a luat blagoslovenie de la egumen să înceapă viața de sihastru și egumenul singur i-a scris Părintelui Serafim ca să-l primească pe monahul acela și să-l povățuiască întru viața cea duhovnicească, ca pe sine însuși. Când a venit monahul cu această scrisoare la Părintele Serafim, el l-a primit foarte binevoitor și l-a binecuvântat să-și ridice o chilie nu prea departe de a sa. Iar când monahul a început să-i ceară povățuire, apoi starețul, cu cea mai adâncă smerenie, i-a zis că „nici eu singur nu știu nimic“ și i-a adus aminte cuvintele Mântuitorului: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11, 29); după aceea a adăugat: „După priceperea Sfântului Ioan Scărarul, nu de la Înger, sau de la om, ci de la Domnul Însuși trebuie să ne învățăm.“
Igumenul Hariton
Sbornicul volumul 2
Comentarii
Trimiteți un comentariu