"Mintea care fuge de cele din afară și se adună în cele din lăuntru revine la sine însăși. Pe urmă se unește cu cuvîntul pe care-l are în chip firesc în cugetarea sa și, prin cuvîntul pe care-l are în chip ființial, se unește cu rugăciunea, iar prin rugăciune urcă la cunoștința de Dumnezeu, cu toată puterea și simțirea ei iubitoare. Atunci pofta se duce de la trup și toată simțirea iubitoare de el își încetează lucrarea, iar cele frumoase ale pămîntului se arată neatrăgătoare. Căci sufletul, aruncînd înapoia sa toate ale trupului, pornește pe urma frumuseții lui Hristos, umblînd după ea cu faptele cuviinței și curăția cugetării și cîntînd: «Aduce-se-vor Împăratului fecioarele pe urma Lui» (Ps. 44, ) Închipuindu-și pe Hristos și văzîndu-L, sufletul zice: «Am văzut de mai înainte pe Domnul înaintea mea, că de-a dreapta mea este» (Ps. 15, 8). Lipindu-se de Hristos prin dragoste, el strigă: «Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea» (Ps. 37, 9). Ațintindu-și privirea pururea la Hristos, strigă: «Ochii mei pururea spre Domnul» (Ps. 24, 16). Și vorbind cu Hristos prin rugăciunea curată și îndulcindu-se, se veselește zicînd: «Să se îndulcească de El grăirea mea, iar eu mă voi veseli de Domnul» (Ps. 10, 35). Căci căutînd Dumnezeu la vorbirea rugăciunii, ca Unul ce este iubit, numit și chemat într-ajutor, dăruiește sufletului care se roagă bucurie de negrăit. Iar sufletul, pomenind pe Dumnezeu prin vorbirea rugăciunii, e veselit de Domnul. «Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, și m-am veselit» (Ps. 76, Fugi de simțuri și ai oprit plăcerea pentru cele supuse simțurilor. Fugi și de nălucirile celor plăcute din cugetare și ai oprit gîndurile împătimite de plăcere. Iar mintea, rămînînd fără năluciri, ca una ce nu primește nici întipăririle diferitelor feluri de plăceri, nici gîndurile poftei, se află în simplitate 86. Și ajungînd deasupra tuturor celor simțite și a celor gîndite, își urcă înțelegerea la Dumnezeu, nemaifăcînd altceva decît să strige din adînc numele Domnului prin pomenire neîncetată, ca un prunc pe Tatăl său. «Căci voi chema cu numele Tău, pe Domnul înaintea mea» (Ieșire 33, 19). Și precum Adam, plăsmuit de mîna lui Dumnezeu, s-a făcut suflet viu prin suflarea dumnezeiască, așa și mintea, replăsmuită prin virtuți, primește o schimbare dumnezeiască prin chemarea deasă a Domnului din cuget curat și cu simțire fierbinte, primind viață și îndumnezeindu-se prin aceea că cunoaște și iubește pe Dumnezeu .De vei ieși din poftirea celor pămîntești prin rugăciune neîncetată și curată și în loc de somn te vei odihni de orice gîndire la cele de după Dumnezeu și te vei rezema în întregime numai pe pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi în tine ca o altă ajutătoare dragostea de Dumnezeu. Căci strigarea din inimă a rugăciunii face să răsară dragostea dumnezeiască. Iar dragostea dumnezeiască trezește mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodește înțelepciunea și prin înțelepciune dă rostire celor tainice 88. Căci DumnezeuCuvîntul numit prin strigarea simțită a rugăciunii, luînd înțelegerea minții ca pe o coastă, îi hărăzește cunoștința, și umplînd locul ei cu simțire, îi dăruiește virtutea. Astfel zidește dragostea făcătoare de lumină și o aduce la mintea ce și-a ieșit din sine (ce a intrat în extaz) și doarme și se odihnește de toată pofta pămîntească. Iar dragostea se află ca o altă ajutătoare a minții, care s-a odihnit de împătimirea nerațională după cele supuse simțurilor. Ca urmare, trezește mintea cea curată pentru cuvintele înțelepciunii. Atunci mintea, căutînd la ea și desfătîndu-se, vestește altora simțirile ascunse ale virtuților și lucrările ascunse ale cunoștinței, ieșind din ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor) 89. Ieși din toate cele ale simțirii și părăsește legea trupului. Și legea duhovnicească se va înscrie în cugetarea ta. Căci precum cel ce umblă în Duh nu împlinește pofta trupului, după apostol, așa și cel ce a ieșit din simțuri și din cele ale simțurilor, adică din trup și din lume, ajunge să umble în Duh și în cele ale Duhului. Învață aceasta din cele ce a făcut Dumnezeu lui Adam înainte de neascultare. Pe cel ce se nevoiește cu păzirea poruncilor și stăruiește în raiul rugăciunii și șade lîngă Dumnezeu prin pomenirea Lui neîncetată, Dumnezeu îl scoate din lucrările iubitoare de plăcere ale trupului și din toate mișcările simțurilor și, făcîndu-l mort patimilor și păcatului, îl împărtășește de viața dumnezeiască. Căci precum cel ce doarme se aseamănă și cu mortul, dar e și viu, și cel dintîi lucru se datorește lucrării trupului, iar cel de al doilea împreună-lucrării sufletului, așa și cel ce petrece în Duh. El este mort trupului și lumii, dar viețuiește cugetării cu Duhul (adusă de Duhul).De cunoști cele ce cînți, primești cunoștința ; iar din cunoștință cîștigi înțelegere ; din înțelegere odrăslește lucrarea celor cunoscute ; din lucrare rodește cunoștința prin deprindere ; cunoștința din cercare naște vederea adevărată. Iar din aceasta răsare înțelepciunea arătată în cuvintele harului, ce răspîndesc lumină, căci înțelepciunea umple văzduhul cugetării și tîlcuiește celor din afară cele din lăuntru. Mintea caută întîi și află ; apoi se unește cu ceea ce a aflat. Căutarea o face prin rațiune, iar unirea, prin dragoste. Și căutarea prin rațiune se face pentru adevăr, iar unirea prin iubire, pentru bine .Cel ce s-a ridicat peste firea curgătoare a celor de față și a trecut dincolo de poftirea celor trecătoare nu privește spre cele de jos, nu dorește cele frumoase ale pămîntului, ci are deschise vederile de sus, privește frumusețile din ceruri și vede fericirea celor nepieritoare. Căci precum celui ce se tăvălește în cele ale pămîntului și se apleacă spre plăcerile trupului, îi sînt închise cerurile, avînd ochii înțelegători întunecați, așa și cel ce disprețuiește cele de jos și se întoarce de la ele are mintea înălțată și vede slava celor veșnice și cunoaște strălucirea rînduită celor sfinți. Acesta primește și dragostea lui Dumnezeu care se coboară de sus peste el, se face biserică a Duhului Sfînt, dorește voile dumnezeiești, e purtat de Duhul lui Dumnezeu, se învrednicește de înfiere și are pe Dumnezeu căutînd cu bunăvoire și cu bună plăcere spre el. Căci «cîți sînt purtați de Duhul lui Dumnezeu, aceștia sînt fiii lui Dumnezeu» (Rom. 8, 14).
Să nu părăsești rugăciunea din grija neputinței nici măcar o singură zi pînă ce mai răsufli, ci auzi pe cel ce zice: «Cînd sînt slab, atunci sînt tare» (2 Cor. 12, 10). Căci făcînd așa, te vei folosi mai mult și rugăciunea te va ridica îndată, cu împreuna-lucrare a harului. Fiindcă unde este mîngîierea Duhului, neputința și trîndăvia nu rămîn."
Filocalia vol 7
Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu