"Când auzi că Hristos S-a pogorât la iad și a eliberat sufletele care erau legate acolo, să nu socotești lucrul acesta străin de cele ce se săvârșesc acum (în inima omului). Pentru că inima este un (adevărat) mormânt, iar (sufletul împreună cu) cugetele și mintea (sunt ca și sufletele din iad), îngropate în ea și înconjurate de un întuneric adânc. Deci, (după cum atunci) Domnul a venit la sufletele din iad, care strigaseră către El, (acum) coboară întru adâncul inimii și-i poruncește acesteia: Eliberează sufletul cel închis (în tine), care M-a chemat să-l izbăvesc. Și ridicând piatra care zace peste mormânt, îl deschide, înviază sufletul cu adevărat mort și-l eliberează din temnița cea întunecoasă. Se întâmplă uneori ca diavolul să vorbească cu viclenie inimii tale și să-i zică: Știi câte rele ai făcut! Ți s-a umplut sufletul de nelegiuiri și te-ai îngreuiat cu (multe) păcate. (Eu însă zic): Să nu te lași, și sub cuvânt de smerenie să ajungi la deznădejde! (Să știi că) de la călcarea poruncii a intrat în lume răutatea și de atunci vorbește în fiecare clipă sufletului, precum vorbește un om către alt om, și-i insuflă lucruri nebunești. (La șoaptele diavolului) să răspunzi: Am în scris asigurarea lui Dumnezeu, Care spune: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă – prin pocăință – și să fie viu” (Iez. 33, 11). Ce rost a avut pogorârea (Fiului lui Dumnezeu printre oameni), dacă nu să mântuiască pe cei păcătoși, să lumineze pe cei dintru întuneric și să dea viață celor morți?
După cum puterea potrivnică ne îndeamnă (la săvârșirea faptelor rele), tot așa și harul dumnezeiesc (ne îndeamnă la săvârșirea faptelor bune). Dar (niciuna dintre cele două puteri) nu ne silește, ci ne lasă libertatea de discernământ și de alegere. De aceea, pentru faptele pe care le-a făcut împins de satana, omul însuși – iar nu satana – primește pedeapsa, ca unul care a săvârșit răul nu împins cu forța, ci sfătuit de cugetul său. Tot așa se întâmplă și cu săvârșirea binelui: harul nu pune pe seama sa binele făcut, ci pe seama omului; îl înconjoară pe acesta cu slavă, ca pe unul care a săvârșit binele. Pentru că harul, așa cum s-a spus, nu leagă, nici nu constrânge voința omului, ci, deși coexistă cu aceasta, el cedează în fața liberului arbitru, ca să se vadă în ce măsură voința omului înclină spre virtute sau spre rău. De altfel, stă în firea omului să aleagă între bine și rău.
Se cuvine să ne păzim cugetul, ca să nu se amestece cu gândurile cele murdare, venite de la cel-viclean. Că după cum atunci când un trup se împreunează cu altul, se întinează, tot așa și cugetul, intrând în legătură și unindu-se cu cugetele cele rele, se pervertește; (se pervertește) nu numai când se unește cu cugetele cele rele care vin de la cel-viclean, ci și (când se unește) cu oricare alt cuget rău, cum este cel al necredincioșiei, al înșelătoriei, al slavei deșarte, al mâniei, al pizmei și al duhului de ceartă. Aceasta înseamnă „să ne curățim de orice întinare a trupului și a sufletului” (2 Cor. 7. 1). Că există stricăciune și desfrâu și în (adâncul) cel nevăzut al sufletului, (stricăciune) care se arată prin cugetele cele nebunești. Or, după cum „pe acela care strică templul lui Dumnezeu – care este trupul –, pe acela îl va strica Dumnezeu” (1 Cor. 3, 17), tot așa și cel care își strică cugetul și mintea, împingându-le la lucruri nebunești, va fi vrednic de pedeapsă. Prin urmare, după cum păzim trupul de păcatul cel văzut, tot așa (se cuvine să păzim) și sufletul de cugetele cele nebunești, pentru că (sufletul) este mireasa lui Hristos. Se spune (în acest sens) în Sfânta Scriptură: „V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (2 Cor. 11, 2); și: „Mai înainte de orice păzește-ți inima, pentru că din ea ies izvoarele vieții” (Pilde 4, 23). „Cugetele viclene să se depărteze de la Dumnezeu” (Înț. Sol. 1, 3), și altele asemenea pe care le învață Sfânta Scriptură.
Fiecare să-și cerceteze sufletul și să vadă către ce înclină. Și dacă vede că inima înclină spre împlinirea legilor lui Dumnezeu, să se silească, pe cât îi stă în putință, să-și păstreze mintea curată, departe de cugetele cele viclene, precum face cu trupul. (Să facă aceasta) dacă vrea, potrivit făgăduinței, să se numere împreună cu sufletele cele curate și iubitoare de Dumnezeu.
După cum un agricultor grijuliu mai întâi își pregătește ogorul, curățindu-l de mărăcini, și după aceea aruncă sămânța sub brazdă, tot așa se cuvine să facă și acela care așteaptă să primească de la Dumnezeu sămânța harului – mai întâi să curățească țarina inimii sale –, ca venind sămânța Duhului, să dea roade multe și bune. Că dacă nu face mai întâi acest lucru și dacă nu se curățește de întinăciunea trupului și a duhului, rămâne pe mai departe carne și sânge, departe de (izvorul) vieții.
Trebuie să fim cu luare-aminte la vicleșugurile celui-rău, care ne împresoară. Că după cum Duhul Sfânt, așa cum spune (Apostolul) Pavel, pe toate le face, ca pe toți să-i câștige (cf.: 1 Cor. 9, 22), tot așa și (duhul) răutății pe toate le face ca pe toți să-i dea pierzării: Cu cei ce se roagă, fățărește rugăciunea, pentru a-i rătăci și a-i face să se înfumureze; cu cei ce postesc, postește, pentru a-i înșela cu mândria; celor ce se ocupă cu cercetarea Scripturii li se arată făcând și el același lucru, pentru ca astfel să-i abată de la calea cea dreaptă; iar celor ce s-au învrednicit să aibă descoperiri le spune că descoperiri are și el. Că zice (Apostolul) Pavel: „Satana se schimbă în înger al luminii” (1 Cor. 11, 14), ca să înșele (pe oameni) cu strălucirea luminii și să-i atragă la sine. Într-un cuvânt, în tot chipul se schimbă (satana), pentru ca, într-un fel sau altul, să ducă pe oameni la pierzare. De aceea zice (Apostolul): Să ne curățim de orice gând și de orice cuget care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu (cf.: 2 Cor. 10, 5). Iată până unde se întinde îndrăzneala celui-viclean: el vrea să piardă chiar și pe cei care cunosc pe Dumnezeu. De aceea, se cuvine să ne păzim inima cu toată grija și să cerem de la Dumnezeu înțelepciune, ca să putem descoperi cursele celui-rău. Se cuvine, de asemenea, să ne exercităm necontenit mintea și cugetul cu înțelepciunea și să le îndreptăm după voia lui Dumnezeu. Nu este un lucru mai mare și mai cinstit decât acesta. Că zice psalmistul: „Mărturisire și măreție este lucrarea Lui” (Ps. 110, 3).
Sufletul care iubește pe Dumnezeu obișnuiește – chiar dacă săvârșește toate faptele bune – să nu pună nimic pe seama sa, ci să pună totul pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu însă, văzând acest cuget sănătos și drept, pe toate (cele bune) le pune pe seama lui. Omul primește răsplata, ca și când numai el ar fi trudit și ar fi făcut totul, deși fapta cea bună nu-și are izvorul doar în el. Așa, de pildă, harismele și tot lucrul folositor prin care omul săvârșește binele sunt de la Dumnezeu. Ale Lui sunt toate cele de pe pământ: trupul și sufletul, ba chiar și faptul că omul există este rodul bunăvoinței Sale. Deci, ce-i mai rămâne omului cu care să se îndreptățească și să se mândrească? Trebuie spus că și bunul cel mai mare, harul, și lucrul cel mai plăcut pe care-l pot aduce oamenii lui Dumnezeu – sufletul care cunoaște cum stau lucrurile și pune toate lucrurile bune pe seama Lui – tot de la Dumnezeu vin. Că și universul întreg tot lucrarea Lui este.
După cum, cât timp Israel a împlinit voia Stăpânului – deși niciodată n-a împlinit-o pe cât trebuia, ci mai degrabă s-a părut (că o împlinește) și că ar crede drept și îndeajuns în El –, un stâlp de foc i-a mers înainte, marea s-a dat înapoi dinaintea lui și alte multe fapte minunate s-au făcut cu el; dar când n-a mai împlinit voia lui Dumnezeu, a fost dat pe mâna dușmanilor și supus unor amare robii; tot așa-i și cu sufletul: atâta timp cât, cu ajutorul harului, a cunoscut pe Dumnezeu și s-a curățit de multe întinăciuni, el s-a arătat sfânt; dar nemaiarătând credincioșia cuvenită Mirelui ceresc, a fost îndepărtat de la viața la care se făcuse părtaș. Pentru că vrăjmașul poate să-i facă să nu mai asculte (de Dumnezeu) și pe cei ce au ajuns la treptele (desăvârșirii). De aceea, se cuvine să ne luptăm cu toată puterea și să avem grijă, cu frică și cu cutremur, de viața noastră, chiar dacă ne-am împărtășit de Duhul lui Dumnezeu, ca nu cumva, săvârșind cu nepăsare un lucru, mic sau mare, să întristăm astfel pe Duhul Domnului. Că după cum „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește”, cum spune Adevărul (Luca 5, 10), tot așa, mare întristare se face pentru un suflet care se lipsește de viața cea veșnică. Odată ce sufletul se împărtășește de har, îi sunt mai folositoare cunoașterea, luarea-aminte și dreapta credință. De altfel, pe acestea i le și dă Dumnezeu când sufletul le cere, ca să slujească după cuviință Duhului – pe care s-a învrednicit să-L primească –; ca nu cumva să fie amăgit de (duhul) răutății, ca nu cumva să greșească din neștiință, ca nu cumva să fie nepăsător, ca nu cumva să trăiască fără nicio teamă, ca nu cumva să se abată de la calea cea dreaptă și ca nu cumva să săvârșească ceva împotriva voii Stăpânului. După cum începătorul faptelor rele, adică duhul lumesc al rătăcirii și al întunericului păcatelor, locuiește în omul stăpânit de cugetul cel trupesc, tot așa și începătura a tot binele, adică puterea Duhului celui luminos, locuiește în omul cel sfințit, după cum s-a spus: „Voi căutați dovada că Hristos locuiește întru mine” (2 Cor. 13, 3); sau: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Gal. 2, 20); sau: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Gal. 3, 27); Sau (cum) spune Domnul: „Eu și Tatăl Meu vom veni și vom face sălaș întru el” (Ioan 14, 23). Acestea nu se săvârșesc pe ascuns, ci pe față, întru putere și adevăr, în cei ce s-au făcut vrednici de ele. Pentru că, pe când Legea cea veche, conducând pe oameni, în vremurile cele de demult, prin cuvântul care nu avea ipostas, punea asupra lor un jug greu și de nesuferit și nu le dădea niciun ajutor, pentru că nu avea puterea Duhului – că zice Apostolul: Acest lucru „era cu neputință Legii, fiind slabă și fără trup” (Rom. 8, 3), și celelalte; de la venirea lui Hristos, ușa harului a fost deschisă cu adevărat celor ce cred, iar puterea lui Dumnezeu și lucrarea Duhului se împărtășesc tuturor. După ce Hristos a trimis ucenicilor Săi bunul cel mai de preț, harul Duhului – din care izvorăște acea putere dumnezeiască care se sălășluiește în suflete și mântuiește pe cei ce cred –, i-a vindecat de păcate și i-a eliberat de întuneric și de (puterea) morții; că până atunci sufletul lor era rănit și înlănțuit, rob al întunericului și al păcatului. De bună seamă, sufletul care încă nu s-a învrednicit să se facă sălaș al lui Hristos, nici să facă lucrătoare puterea Duhului, se află încă întru întuneric; însă pentru aceia asupra cărora a venit harul Duhului celui dumnezeiesc și în ale căror minți s-a sălășluit, Domnul le este ca și suflet. Că zice dumnezeiescul Apostol: „Cel ce s-a alipit de Domnul un duh va fi cu El” (1 Cor. 6, 17). Iar Domnul însuși zice: „După cum Eu și cu Tine una suntem, și ei să fie una întru Noi” (Ioan 17, 21). O, de câtă milostivire s-a învrednicit firea omenească, cea răvășită de păcat! (Era atât de răvășită firea omenească), încât sufletul – unit cu răutatea patimilor și făcând cu ea un tot – chiar dacă ar fi voit, nu putea să săvârșească ceea ce i se părea firesc. Pentru că zice (Apostolul) Pavel: „Ceea ce nu voiesc, aceea fac” (Rom. 8, 19). Cu cât mai mult, deci, împreunându-se puterea lui Dumnezeu cu un suflet sfințit, se va face una voința acestuia cu a Lui? Sufletul (omului) înclinat către adevăr este ca și sufletul lui Hristos: acesta de bună voie se lasă mânat de puterea Duhului celui bun și nu-și mai împlinește voia sa. Că zice (Apostolul): „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 35), adică (cine va despărți) sufletul de Duhul cu care este unit. Se cuvine, mai înainte de toate, ca acela care este născut de la Duhul și vrea să fie următor al lui Hristos și să se cheme împreună cu El fiu al lui Dumnezeu, să rabde cu bărbăție necazurile care vin asupra sa, adică bolile trupești, ocările de la oameni și cursele întinse de puterile cele nevăzute. Pentru că încercarea sufletului cu felurite necazuri se face cu îngăduința lui Dumnezeu, ca să se arate tuturor sufletele care iubesc cu adevărat pe Domnul. Semn al alegerii este trecerea prin ușa cea strâmtă a încercărilor și necazurilor; că patriarhii, proorocii, apostolii și mucenicii din totdeauna prin acestea se fac bineplăcuți lui Dumnezeu. Că zice Scriptura: „Fiule, dacă vrei să slujești Domnului, pregătește-ți sufletul (să îndure) ispita; prinde curaj și arată-te stăruitor”; și mai departe: „Cele ce vin asupra ta, primește-le ca pe niște lucruri bune, știind că fără (îngăduința lui) Dumnezeu nimic nu se face” (Înț. Sir. 2, 1-2, 4). Prin urmare, sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu se cuvine să arate în primul rând răbdare și nădejde. Pentru că și acesta este un vicleșug al diavolului: să ne ducă la descurajare, ca să ne pierdem nădejdea în Domnul. (Noi știm însă că) Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca sufletul care crede în El să fie strivit de ispite și să se piardă. Că zice Apostolul: „Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda” (1 Cor. 10, 13). Prin urmare, cel-viclean nu întristează sufletele pe cât vrea, ci pe cât îi este îngăduit de Dumnezeu. Că dacă oamenii știu ce povară poate duce un catâr, un asin ori o cămilă, și pun pe fiecare dintre aceștia cât trebuie; dacă olarul știe cât timp trebuie să țină oalele la foc: nici mai mult, ca să nu crape, nici mai puțin, ca, nefiind îndeajuns de arse, să nu fie nefolositoare; dacă atâtea lucruri știe mintea omenească, (nu crezi) că Dumnezeu știe la câtă ispită poate fi supus fiecare suflet, pentru ca să se facă vrednic de Împărăția cerurilor?Pentru că după cum cânepa, dacă nu se bate mult, nu se poate toarce – iar cu cât se bate și se piaptănă mai mult, cu atât mai curată și mai bună se face –; după cum vasul de curând făcut numai dacă este copt la foc este de folos oamenilor; și după cum pruncul (până nu se face bărbat) nu este în stare să săvârșească vreo lucrare din această lume, adică nu poate să zidească, nici să semene, nici vreun alt lucru să facă; tot așa (se întâmplă) deseori și cu sufletul: el se poate împărtăși de har și de odihna Domnului, dar până nu dobândește bunătatea Domnului și nu este supus la felurite încercări de duhurile cele rele, nu poate fi încă vrednic de Împărăția cerurilor. Zice, în acest sens, dumnezeiescul Apostol: „Iar dacă sunteți fără certare, de care toți au parte, atunci sunteți fii nelegitimi, și nu fii adevărați” (Evr. 12, 8). Așa încât ispitele și necazurile spre folosul omului se aduc, ca să facă sufletul mai încercat și mai tare; deci, cel ce rabdă toate acestea până la sfârșit, având nădejde în Domnul, este cu neputință (să nu dobândească) făgăduința Duhului și izbăvirea de patimile răutății. Că după cum mucenicii, supuși la chinuri și pe toate răbdându-le – ba chiar și moartea –, s-au învrednicit de slavă și cununi; – și cu cât mai multe și mai mari le-au fost ostenelile, cu atât mai mare slavă și îndrăzneală la Dumnezeu au dobândit –; tot așa se întâmplă și cu sufletele supuse la diferite încercări, unele văzute, venite de la oameni, altele nevăzute, venite de la cugetele cele nebunești, iar altele de la boli, care aprind sufletul. Dacă pe acestea le rabdă până la sfârșit, vor dobândi aceleași cununi și aceeași îndrăzneală ca și mucenicii. Pentru că mucenicia necazurilor, pe care aceia au îndurat-o de la oameni, o îndură aceștia de la duhurile cele necurate care lucrează în ei. Deci, cu cât mai multe necazuri suferă aceștia de la cel-rău, cu atât mai mare slavă și îndrăzneală se vor învrednici să primească de la Duhul cel bun, nu numai în veacul ce va să fie, ci și acum. Calea care duce la viață, după cum se știe, este strâmtă și plină de necazuri și puțini sunt cei ce o străbat (până la capăt). De aceea, orice împotrivire la ispita venită de la diavol – de dragul moștenirii care este în ceruri – trebuie sprijinită puternic de nădejde. Că oricâte necazuri am răbda, niciunul dintre ele nu se poate măsura cu bunătățile făgăduite sau cu mângâierea pe care o dă încă de aici Duhul cel bun sufletelor, izbăvindu-le din întunericul patimilor și al răutății și iertându-le mulțimea datoriilor și a păcatelor. Că zice (Apostolul): „Socotesc că pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18). De aceea, zicem, pe toate să le răbdăm pentru Domnul, chiar și moartea, ca niște ostași viteji ai Lui. Să nu ne oprim la lucrurile triste din lume, ci, slujind lui Dumnezeu, să răbdăm ispitele, că sunt pentru Hristos. Pizmuindu-ne potrivnicul pentru răsplata ce ne așteaptă, vrea să ne toarne în suflet lenea și toropeala, ca, nemaiducând viață bineplăcută (lui Dumnezeu), să nu ne învrednicim de acele bunuri. Dar noi putem birui toate cursele ridicate împotriva noastră, pentru că-L avem ca însoțitor în luptă pe Hristos, pentru că-L avem apărător și ocrotitor pe Acela care la fel a pătimit în acest veac, Care a fost batjocorit, ocărât, prigonit și, în cele din urmă, a sfârșit prin moarte rușinoasă pe cruce. Dacă vrem să îndurăm ușor tot necazul și toate ispitele, să dorim moartea pentru Hristos și s-o avem totdeauna înaintea ochilor; – de altfel, și poruncă ni s-a dat: să ne luăm crucea și să-L urmăm, or, aceasta înseamnă să fim totdeauna gata să murim (pentru El) –; deci, dacă vom avea o astfel de așezare a sufletului, vom îndura ușor, după cum s-a spus, tot necazul, văzut și nevăzut. Celui ce este gata să moară pentru Hristos nu-i pasă de clipele triste și dureroase. De aceea, zicem, necazurile sunt greu de îndurat pentru cei ce nu iubesc moartea pentru Hristos și nu au totdeauna gândul îndreptat către El. Deci, cel ce dorește să moștenească pe Hristos și primește patimile Lui, trebuie să și le dorească pentru sine, iar cei ce zic că iubesc pe Domnul, întru aceasta să se facă cunoscuți, adică prin aceea că îndură orice necaz care vine asupra lor, nu numai cu curaj, ci și cu voie bună, având nădejde în El. Se cuvine, în primul rând, ca acela care își închină viața lui Hristos să pornească, cu sau împotriva voinței sale, fie că vrea sau nu inima sa, la săvârșirea binelui. Că zice Domnul, Care nu minte: „Împărăția cerurilor se ia prin străduință, și cei care se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Deci, se cuvine ca un astfel de om să se străduiască să intre, după cum s-a spus, pe poarta cea strâmtă și să pornească la săvârșirea virtuții chiar împotriva voii lui. Astfel, cel ce n-are iubire, să (lucreze) iubirea, cel lipsit de blândețe, (să arate) blândețe, (cel semeț) să se deprindă (a îndura) disprețul, iar cel ce n-are plecare spre rugăciune, să se silească la rugăciune. (De bună seamă), Dumnezeu văzându-l pe un astfel de om ducând o astfel de luptă, pornit spre săvârșirea binelui, chiar și atunci când inima i se împotrivește, îi va face parte de rugăciunea cea adevărată, de cuget milostiv, de răbdare, de mărinimie și, într-un cuvânt, îl va dărui cu toate roadele Duhului. Dacă este cineva lipsit de celelalte virtuți, dar se silește spre rugăciune, primește ca dar al rugăciunii întărirea în credința în Hristos, bucuria și pacea Duhului Sfânt și (plecare) către blândețe, către smerenie și către alte virtuți; însă rămâne lipsit de celelalte bunuri, după cum s-a spus, pentru că nu se silește să le dobândească, (sau poate) nici nu le cere de la Hristos. Deci, ca să le primească, se cuvine să le și ceară de la Dumnezeu, chiar și împotriva voii sale. Să ia aminte însă să se ferească de cuvintele necuvenite, să nu se mânie, nici să ridice glasul. Că zice (Apostolul): „Orice amărăciune și mânie și supărare să fie îndepărtate de la voi” (Efes. 4, 31). Să nu vorbească de rău pe cineva, nici să nu judece (pe cineva), nici să nu se mândrească, pentru ca, văzându-l astfel Domnul, precum s-a zis, silindu-se (în săvârșirea binelui), să-i dea puterea să săvârșească ușor și fără trudă acele lucruri pe care mai înainte nu le putea săvârși nici cu sila, pentru că răutatea locuia în el. Atunci împlinirea tuturor virtuților va fi pentru el ca (a doua) natură. Că venind Domnul și locuind în el, după cum Însuși a făgăduit, sau, mai bine zis, locuind el în Domnul, va împlini poruncile cu multă ușurință. Acela care stăruie în rugăciune, dar nu și în smerenie, iubire, blândețe și în celelalte virtuți, ajunge la acest sfârșit: uneori, pentru că Dumnezeu este bun, îi trimite harul Său și îi împlinește cererile. Însă pentru că nu-și are cugetul deprins cu virtuțile pomenite mai sus, (cu timpul), fie că pierde harul primit, fie că, mândrindu-se, nu mai înaintează, nici nu mai sporește în har. Că, după cum s-a spus, Domnul Își află sălaș și odihnă în sufletul smerit, iubitor, blând, (care), într-un cuvânt, împlinește sfintele Sale porunci. Prin urmare, cel ce voiește să crească și să se desăvârșească duhovnicește, să se silească mai întâi de toate ca inima sa trufașă și gata spre ceartă s-o facă blândă și ascultătoare de Dumnezeu. Să se silească a-și deprinde sufletul cu bunătatea, din care să-și facă o datorie. Și așa, sufletul va crește (duhovnicește) și va răsări în el darul rugăciunii, pe măsura cugetului său. Apoi Duhul îl va învăța smerenia cea adevărată, iubirea cea nefățarnică și blândețea. Numai așa, crescând și desăvârșindu-se după (voia) Domnului, se arată vrednic de Împărăția (cerurilor). Că omul smerit niciodată nu cade. De unde să cadă cel ce este mai prejos decât toți? De aceea, zicem că smerenia este înălțare și vrednicie de nerăpit. Cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, nu de dragul moștenirii Împărăției Sale Îl iubesc, (ca negustorii), de dragul unui câștig; nici pentru că se tem de iadul tocmit pentru pedeapsa celor păcătoși, ci Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că este Creatorul lor, împlinind o rânduială firească, așa cum robii arată supunere față de stăpânul lor și (creaturile își iubesc) Creatorul. Aceștia sunt cu mare luare-aminte la lucrurile dimprejur, (ca nu cumva vreunul dintre ele să-i facă urâți de Dumnezeu). Că multe sunt cele care ne împiedică să fim bineplăcuți lui Dumnezeu. Nu numai sărăcia și lipsa de prețuire, ci și bogăția și cinstea (dată de oameni) sunt ispite pentru suflet. Oarecum, ispită și piedică (în calea desăvârșirii) sunt chiar mângâierea și pacea născute în suflet de har, dacă sufletul care s-a învrednicit de acestea nu se folosește de ele cu măsură și luare-aminte. Pentru că, socotind omul că sufletul are drept pavăză harul, (cel-viclean) îi slăbește încrederea și-i insuflă moliciune și toropeală. De aceea, sufletul care primește harul este dator să arate evlavie și grijă, pentru a cinsti cum se cuvine darul primit și pentru a da roade vrednice de el. Prin urmare, nu numai necazurile, ci și bucuriile pot fi piatră de poticnire; prin amândouă, Creatorul pune la încercare pe oameni, ca să se arate acela care Îl iubește numai și numai de dragul Lui, ca pe Acela singur vrednic de cea mai mare cinste și iubire. Prin urmare, sunt piedică pentru dobândirea vieții veșnice, sunt pentru cel sărac în credință și cu cuget copilăresc, în primul rând (clipele și lucrurile) dureroase, ca sărăcia și lipsa de prețuire, iar (în al doilea rând) cele plăcute, ca: bogăția, slava și laudele de la oameni. Că și prin acestea, cel-viclean poartă război, însă pe ascuns. (Dar nu totdeauna acestea duc la rău sfârșit. Pe cel credincios, înțelept și cu luare-aminte ele nu numai că nu-l vatămă, ba chiar îl ajută să dobândească Împărăția lui Dumnezeu. Că, după cum zice dumnezeiescul Apostol, toate conlucrează la săvârșirea binelui pentru cei ce iubesc pe Dumnezeu (cf.: Rom. 8, 28). Urmează de aici că acela care iubește cu adevărat pe Dumnezeu, zdrobește și biruie și calcă în picioare pe cele socotite piedici în această lume, și este purtat de (un singur cuget și de o singură simțire), de iubirea lui Dumnezeu. Că zice dumnezeiescul prooroc: „Cursele păcătoșilor mă înconjoară, dar eu nu uit Legea Ta” (Ps. 118, 61). Dumnezeiescul Apostol Pavel, vorbind despre taina creștinătății, spune că aceasta stă în luminarea sufletului credincios prin lucrarea dumnezeiască, adică prin puterea Duhului. Și pentru ca nu cumva cineva, (rătăcind), să creadă că luminarea Duhului se mărginește doar la cunoaștere și astfel, din neștiință și trândăvie, să cadă de la taina cea desăvârșită a harului, dă drept pildă chipul lui Moise, scăldat în lumina Duhului, (pentru a arăta că este în chip adeverit o luminare simțită). El zice: „Iar dacă slujirea cea spre moarte, săpată în litere, pe piatră, s-a făcut întru slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să-și ațintească ochii la fața lui Moise din pricina slavei celei trecătoare a feței lui, cum să nu fie mai mult întru slavă slujirea Duhului? Căci dacă a avut parte de slavă slujirea care aduce osânda, cu mult mai mult prisosește în slavă slujirea dreptății. Și nici măcar nu este slăvit ceea ce era slăvit în această privință, față de slava cea covârșitoare. Căci dacă ceea ce este trecător s-a săvârșit prin slavă, cu atât mai mult ceea ce este netrecător va fi în slavă” (2 Cor. 3, 7-11). Spunând: „ceea ce este trecător”, numește slava luminii care învăluia trupul cel muritor al lui Moise. „Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală” (2 Cor. 3, 12). Mai departe, arată că acea slavă nemuritoare descoperită de Duhul strălucește acum necontenit în cei vrednici, în omul lor cel lăuntric, care este nemuritor. Că zice: „Iar noi toți – adică aceia care ne-am născut prin credința cea desăvârșită de la Duhul – privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Cor. 3, 18). Spunând: „cu fața descoperită”, arată fața sufletului. Deci, atunci când se întoarce cineva către Domnul, vălul i se ia. „Iar Domnul este Duhul” (2 Cor. 3, 17). În chip clar, așadar, a arătat prin acestea că un văl al întunericului a fost pus pe suflet și a acoperit omenirea de la călcarea poruncii de către Adam. Acum, este înlăturat de strălucirea Duhului de pe sufletele credincioșilor cu adevărat vrednici (de aceasta). De aceea s-a și petrecut venirea lui Hristos. Că Dumnezeu a binevoit ca aceia care cred cu adevărat să ajungă la o astfel de treaptă a sfințeniei. Această strălucire a Duhului, zice, nu stă doar în descoperirea înțelesurilor (lucrurilor) și în luminarea (minții) prin har, ci într-o strălucire necontenită, simțită, a luminii văzute în suflete. (Iată câteva pilde): Zice Apostolul: „Dumnezeu a zis ca lumina să strălucească în întuneric”. (Această) lumină a strălucit în inimile noastre spre cunoașterea slavei lui Hristos (2 Cor. 4, 6). Și: „Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte” (Ps. 12, 4). Cu alte cuvinte, ca nu cumva, lipsindu-se sufletul de Duhul, să fie acoperit de vălul morții; sau: „Deschide ochii mei ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale” (Ps. 118, 18); sau: „Trimite lumina Ta și adevărul Tău; acestea mă vor conduce și mă vor sui pe muntele Tău cel sfânt, la sălașurile Tale” (Ps. 13, 3); sau: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feții Tale”, și celelalte (Ps. 4, 6).Și despre fericitul Pavel se spune că, pe când era pe cale, a fost învăluit de lumină (Fapte 9, 3); că pe (calea) luminii a fost ridicat până la al treilea cer (2 Cor. 12, 2) și a auzit taine de negrăit. N-a fost numai o luminare (a minții) pentru a pătrunde înțelesurile, ci a fost lumină aievea, simțită în suflet, (izvorâtă) din puterea Duhului celui bun. Prin strălucirea minunată (a acestei lumini), pe care ochii cei trupești nesuferind-o, au orbit, se descoperă orice cunoștință, și Dumnezeu Se face cunoscut cu adevărat sufletului celui vrednic și iubit de El.
Orice suflet care s-a învrednicit – prin zel și credință, și ajutat de har – să se îmbrace cu desăvârșire cu Hristos și s-a unit cu lumina cea cerească a chipului celui nestricăcios, cunoaște încă de pe acum toate tainele cerești. În ziua cea mare a învierii, trupul însuși, slăvit și el cu această lumină, cu chipul ceresc al slavei și răpit de Duhul la cer, precum s-a scris, se va învrednici să fie de același chip cu trupul slavei (lui Hristos) și împreună-moștenitor cu Hristos al Împărăției celei veșnice.
Pe cât cineva, arătând zel și credință, s-a făcut părtaș la slava Duhului Sfânt și și-a împodobit sufletul cu fapte bune, pe atât se va învrednici în ziua (judecății) să-i fie și trupul slăvit. Că avuția pe care acum o are cineva înlăuntrul său, se va arăta atunci în afară, după cum rodul ce se află în timp de iarnă înlăuntrul copacului, se arată vara în afară, precum s-a zis mai înainte. Deci, după cum chipul cel dumnezeiesc al Duhului, întipărit încă de acum în sufletul sfinților, va da și trupului lor chip dumnezeiesc și ceresc, tot așa și vălul duhului celui lumesc, care acoperă sufletul celor păcătoși, urâțit de patimi, va arăta și trupul lor întunecat și plin de toată rușinea.
După ce Adam a călcat porunca, Dumnezeu, în marea Sa înțelepciune, l-a osândit la moarte. Această pedeapsă a îndurat-o, în primul rând, sufletul său, că fiindu-i lipsite puterile sale de desfătarea cerească și duhovnicească (pe care i-o da traiul în preajma lui Dumnezeu), ele s-au stins și s-au făcut ca și moarte. După aceea a venit și moartea trupului, după nouă sute treizeci de ani. Tot așa și acum: Împăcându-se Dumnezeu cu neamul omenesc prin crucea și moartea Mântuitorului, sufletul care crede cu adevărat – încă în trup fiind – a fost adus din nou (în starea) de a se desfăta cu luminile și tainele cele cerești, iar puterile lui sufletești au fost iarăși (luminate) de lumina dumnezeiască a harului. Urmează (în chip firesc) ca și trupul să se îmbrace cu slava cea nestricăcioasă și netrecătoare.
Cei care, departe de lumea aceasta, își duc viața în sfințenie și virtute sunt de asemenea acoperiți de vălul patimilor; – pentru că în urma neascultării protopărintelui, toți ne-am făcut vinovați, adică, zic, învăluiți de cugetul cel trupesc, pe care Apostolul îl numește îndeobște „moarte” (Rom. 7, 24) –; ei însă sunt asemenea celor care călătoresc în timpul nopții și, împlinind poruncile lui Dumnezeu, sunt ca și când stelele le luminează calea. Atâta timp cât sunt în întuneric, le este cu neputință să vadă totul clar. Se cuvine ca ei, cu zel și credință, să se roage lui Hristos, Soarele dreptății, să le lumineze inimile, ca să le înțeleagă limpede pe toate; (să vadă) războiul cel de multe feluri dus de pretutindeni împotriva noastră de fiarele cele spirituale, (să vadă) frumusețile cele de negrăit ale lumii celei nestricăcioase, (să guste) plăcerea de nespus, (să împlinească) desăvârșit virtutea și să le strălucească în inimi lumina cea duhovnicească. Că spune fericitul Pavel: „Iar hrana cea tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obișnuință simțurile învățate să deosebească binele de rău” (Evr. 5, 14). De asemenea, dumnezeiescul Petru zice: „Avem cuvântul cel proorocesc, la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până când va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre” (2 Petru 1, 19).
Cei mai mulți însă întru nimic nu se deosebesc de cei care călătoresc noaptea, lipsiți de orice lumină, fie ea cât de firavă. Că fără de cuvântul dumnezeiesc, care le poate lumina sufletul, sunt ca niște orbi. Sunt cei înlănțuiți de grijile pământești ale acestei vieți, de cei care n-au frică de Dumnezeu, nici nu săvârșesc fapte bune. Însă cei care, deși prinși de grijile acestei vieți, au totuși credință și frică de Dumnezeu și se călăuzesc, așa cum am spus, după poruncile dumnezeiești, se aseamănă celor care, călătorind noaptea, sunt călăuziți de stele; pentru aceștia este nădejde de mântuire.Bogăția se adună în această viață pe felurite căi; unii adună folosindu-se de demnitățile pe care le au, alții din comerț, alții din exercitarea meseriilor, alții din cultivarea ogoarelor, iar alții prin alte mijloace. Tot așa stau lucrurile și în cele duhovnicești. Unii (se îmbogățesc duhovnicește) primind harisme, așa cum spune Apostolul: „Avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” (Rom. 12, 6), iar alții, săvârșind fapte bune și (trăind) în virtuți. Sunt însă unii care îngroapă aurul; aceștia sunt cei ce aleargă cu stăruință și răbdare, și adună bogăție, dar nesocotesc nădejdea cea bună. Aceștia sunt foarte grabnici către primirea harului, dar numaidecât primindu-l, s-au și săturat de el și sunt ca și amorțiți față de osteneli. (De la unii ca aceștia) se ia harul de care se învredniciseră, pentru că niciodată lenea și nepăsarea nu stau împreună cu harul, și pentru că sunt lipsiți de fapte bune. (Astfel de oameni) sunt cunoscuți de Dumnezeu ca (oameni) răi și fără de preț și tot așa vor fi aflați și în veacul ce va să fie.
Călcând porunca lui Dumnezeu și alungat din Rai, omul este ca și legat cu două lanțuri: unul, cel al lucrurilor prin care își întreține această viață și plăcerile trupești, (adică) cel al bogăției, al slavei (deșarte), al prieteniilor, al soției, al copiilor, al rudelor și, într-un cuvânt, al tuturor celor văzute, de care cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește să ne depărtăm; altul, cel cu care sufletul a fost înlănțuit de duhurile cele rele. De aceea, nici nu poate să iubească pe Dumnezeu precum dorește. Împotrivirea tuturor (față de om), atât în cele văzute, cât și a celor nevăzute, s-a născut, deci, odată cu călcarea poruncii lui Dumnezeu de către primul om, și de la el (această împotrivire) a trecut la noi toți. Deci, dacă cineva ascultă de cuvântul lui Dumnezeu, dacă se leapădă de cele materiale și de toate plăcerile trupești, poate să se alipească de Dumnezeu, să vorbească cu El în liniște și să se întărească. Să ia însă aminte că în adâncurile inimii sale se dă o altă luptă și un alt război, (războiul) cugetelor. Că numai implorând cu mult zel și credință milostivirea lui Dumnezeu, ne putem elibera de lanțurile cele lăuntrice și de întunericul duhurilor răutății, care se arată prin patimile cele ascunse. Prin harul și puterea lui Hristos putem stinge acest război; este cu neputință să se izbăvească cineva de această luptă fără ajutorul lui Dumnezeu. Omului un singur lucru îi stă în putință: să se împotrivească (păcatului) și să nu se complacă în el.
Deci, (încurcându-se) cineva în lucrurile acestei lumi, ținut de felurite lanțuri și robit de patimile cele rele, nu mai știe, după cum am spus, că este și o altă luptă și un alt război, care se duce întru cele ascunse ale sale. Trebuie ca, dezlegându-se de toate cele văzute și lepădând plăcerile trupești, să se alipească de Domnul, ca să poată cunoaște lupta mocnită a patimilor și războiul cel ascuns din el. Că de nu va face așa, de nu dorește din tot cugetul să se alipească de Dumnezeu, nu cunoaște patimile cele ascunse ale răutății, nici lanțurile lăuntrice cu care este legat. Unul ca acesta nu știe în ce primejdie se află; ascunde răni și patimi și se crede teafăr. (Astfel stau, însă, lucrurile cu cel cucernic); el nu ia în seamă poftele și slava (de la oameni), ci rugându-se și luând armele Duhului celui ceresc: platoșa dreptății, coiful mântuirii, pavăza credinței și sabia Duhului (Efes. 6, 14-17), pe toate acestea le răpune.Încercând să ne despartă de iubirea lui Hristos, potrivnicul se folosește de nenumărate vicleșuguri; fie prin lucrarea duhurilor celor rele ne strecoară în suflet tristețe, fie dezgroapă păcate vechi, fie stârnește cugete necurate și nelegiuite, fie încearcă să ne ducă în lâncezeală și toropeală, ca să nu ne putem mântui. Însă (nu se arată pe față), ci stă ascuns, vrând ca noi să credem că astfel de cugete sunt lucrarea sufletului nostru, și nu a unui duh străin. Deci, fie că unele ca acestea face, fie că asupra noastră aduce dureri trupești, ocări și necazuri de la oameni, cu cât mai multe săgeți arzătoare slobozește asupra noastră, cu atât mai mult se cade să arătăm nădejde în Dumnezeu, bine știind că aceasta este voia Lui. Că iubirea adevărată de Dumnezeu se arată la vreme de încercare.
Dacă comparăm miile de ani din această viață cu veșnicia lumii celei nestricăcioase, aceștia sunt ca un bob de nisip luat din tot nisipul mării. Deci, să cugetăm așa: Să ne închipuim că tu ești singur împărat pe acest pământ și că ale tale sunt toate comorile lui. Să ne închipuim că această împărăție a luat ființă odată cu ivirea celor dintâi lucruri din această lume și că se va sfârși odată cu schimbarea și pieirea lor. Prin urmare, de poți alege (între cele două împărății) o preferi, oare, pe acesta în locul celei adevărate, care nu are în ea nimic trecător, ori supus stricăciunii? Dacă faci o astfel de alegere, îți spun că nu judeci drept. Că zice Mântuitorul: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26). Deci, nimic nu poate da (omul) în schimbul sufletului, pentru că sufletul este mai de preț decât întreaga lume și decât orice împărăție lumească, dar nu și decât Împărăția cerurilor.
Că sufletul este mai de preț (decât lumea toată) se arată și din aceea că Duhul Sfânt nu s-a unit, nici n-a avut părtășie cu vreuna dintre cele ce sunt: nici cu soarele, nici cu stelele, nici cu marea, nici cu pământul, (într-un cuvânt) cu niciuna dintre creaturile văzute, ci numai cu omul, pe care l-a și iubit. Deci, dacă cele de preț din această lume – bogăția, oricât de mare ar fi ea, și împărățirea asupra întregului pământ, de-ar fi ea dată unui singur om – nu sunt alese de cei ce judecă drept în locul Împărăției celei veșnice, cum vom socoti oare pe aceia care o pun printre lucrurile de rând și de nimic, care aleg în locul ei împlinirea poftelor, slava (deșartă), un câștig oarecare și alte nimicuri asemenea lor? Pentru că acela care iubește un lucru din această lume, se leagă de el și îl pune în locul Împărăției cerești. Și încă și mai rău, își face din acel lucru dumnezeul său, după cum spune undeva: „Ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește” (2 Petru 2, 19). Se cuvine, deci, ca omul să alerge cu tot sufletul său către Domnul, să se alipească de El, să-și răstignească (împreună cu El) trupul și sufletul și să împlinească toate sfintele Sale porunci.
Ei bine, ți se pare drept ca slava, împărăția și celelalte bunuri lumești trecătoare să fie dobândite de cei ce le doresc, cu atâtea osteneli și sudori, iar împărățirea împreună cu Hristos și bunătățile cele de nespus să se dobândească ușor, să fie la îndemâna oricui și oricine vrea să le capete fără trudă și fără osteneli?
Care este rostul venirii lui Hristos? Ce înseamnă restaurarea și reașezarea firii în cele ale ei? (Zicem că, venind Hristos), a redat firii omenești vrednicia (firii) protopărintelui Adam și pe deasupra – o, har al Duhului celui bun, cu adevărat dumnezeiesc și mare! – i-a dat și moștenirea cerească. Scoțând-o din temnița întunericului, (i-a arătat ușa) la care, bătând, poate intra în Împărăția cerurilor. Că zice (Mântuitorul): „Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Prin această poartă intrând cineva, află libertatea sufletului său, își redobândește cugetele (cele curate), se îmbogățește în Hristos, locuiește împreună cu Mirele Hristos prin împărtășirea Duhului Sfânt. Iată care este negrăita iubire a Stăpânului pentru omul cel zidit de El după chipul Său."
Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu