Sfântul Vasilie cel Mare, tâlcuind cuvintele dumnezeieștii Scripturi – „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui pururea în gura mea“, învață foarte frumos. Socot că este cu neputință ceea ce spune proorocul, căci cum poate lauda lui Dumnezeu să fie pururea în gura omului? Când omul petrece în vorbire omenească obișnuită, apoi în gura lui nu e lauda lui Dumnezeu; când doarme, desigur că nu; când mănâncă sau bea, poate gura lui să rostească laudă? Răspundem la aceasta – că este gura duhovnicească a omului celui dinlăuntru, prin care el primește Cuvântul lui Dumnezeu cel de viață făcător, ca pe o pâine ce se coboară din cer. Despre această gură, proorocul zice: „deschis-am gura și am tras Duh“, și Domnul ne cheamă ca pe această gură s-o avem deschisă spre primirea hranei celei adevărate: „deschide“, zice, „gura ta și o voi umple pe ea“. Căci se poate că și un gând despre Dumnezeu, răsărit și întipărit în mintea sufletului să se numească laudă, care pururea vine de la Dumnezeu în suflet; poate și după Apostol, cel grijuliu să le facă toate spre slava lui Dumnezeu. Fiindcă fiecare lucru și fiecare cuvânt și fiecare mișcare a minții are putere de laudă. Și de aceea, de mănâncă dreptul sau bea, sau altceva de face, toate acestea el le face spre slava lui Dumnezeu; inima lui veghează și în timpul somnului (Din viața și scrierile starețului Paisie, Ed. 1847, pag. 214).
Episcopul Teofan, în Sbornicul său „Despre trezvie“, citează următoarele cuvinte ale Sf. Vasile: „Cum să ajungem la nerăspândire în timpul rugăciunii? Fără îndoială, încredințându-ne că Dumnezeu e înaintea ochilor…; cel ce se roagă cu o astfel de convingere, va avea mintea neabătută de la Cel ce cercetează inimile și rărunchii, împlinind cele scrise: „ridicând mâini cuvioase fără de mânie și îndoială““ (I Tim. 2, 8) (Învățăturile Sf. Părinți, 26).
Se poate oare ajunge la nerăspândire întru toate și în orice loc – și cum se poate ajunge la acestea? Că acest lucru se poate, ne-a arătat acela care a zis: „ochii mei pururea spre Domnul“ (Is. 24, 15), și „văzut-am pe Domnul pururea înaintea mea, căci de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin“ (Ps. 15, 8). Iar pentru ca acest lucru să fie cu putință, despre aceasta s-a spus mai sus și anume: pentru aceasta nu trebuie dat sufletului răgaz ca să fie deșert de gândurile despre Dumnezeu și despre lucrurile și darurile lui Dumnezeu, la fel și de mărturisirea pentru toate“. (Învățăturile Sf. Părinți, Q 7). „Din ce pricină omul pierde aducerea aminte necurmată despre Dumnezeu? Dacă el nu ține minte de binefacerile lui Dumnezeu“ (Q 10).
Rugăciunea trebuie preferată tuturor lucrurilor. Marta primește pe Domnul (și stăruie să-L ospăteze), iar la picioarele lui șade Maria. Amândouă surorile au o osârdie frumoasă; însă tu osebește lucrarea. Domnul a aprobat osârdia amândorura femeilor; însă pe Maria a preferat-o Martei. Marta e imaginea unei slujiri active pentru alții; Maria e imaginea unei stări contemplative în fața lui Dumnezeu, în rugăciune. Alege ce vrei; și prin una și prin alta îți vei câștiga rodul mântuirii; totuși cea din urmă e mai înaltă decât cea dintâi. „Maria partea cea bună și-a ales“ (Luca 10, 42). Dacă vrei și tu să fi tăinuitor al lui Hristos, așează-te la picioarele Lui și petreci în contemplarea Lui prin rugăciune (Q 11).
„Dacă vei fi osândit de conștiința ta, ca un disprețuitor al poruncilor lui Dumnezeu și dacă vei sta la rugăciune cu răspândire, atunci când ai fi putut sta și fără de răspândire, apoi să nu îndrăznești să stai înaintea Domnului, ca rugăciunea ta să nu se prefacă în păcat. Iar dacă tu te străduiești, însă nu reușești să te rogi fără de răspândire, apoi silește-te, din răsputeri și continuă să stai în fața lui Dumnezeu, îndreptându-ți mintea spre El și adunându-ți mintea înlăuntrul tău, și Dumnezeu te va ierta; că nu din nepăsare, ci din neputință n-ai putut să stai în fața lui Dumnezeu, cum se cuvine“ (Q 16).
„Trebuie cu toată paza să ne ferim mintea (Pilde 4, 23), ca să nu piardă deloc gândul despre Dumnezeu și aducerea aminte de minunile Lui să n-o întinăm prin imaginile celor deșarte, ci gândul cel sfânt despre Dumnezeu, să-l purtăm pretutindeni cu noi, ca pe o pecete de naștere întipărită în sufletele noastre, printr-o amintire necurmată și curată. Căci astfel câștigăm noi dragostea către Dumnezeu, care ne și îndeamnă spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și totodată și ea e păzită de ele, ajungând necurmată și neclintită“ (Q 25).
„De unde e răspândirea și gândurile? Și cum să le punem rânduială? Răspândirea vine de la trândăvia minții care nu se ocupă de cele necesare. Iar mintea rămâne în trândăvie și nepăsare din pricina necredinței în prezența lui Dumnezeu, Cel ce cearcă inimile și rărunchii. Căci dacă cineva va crede acest lucru, apoi, fără îndoială, va face acest lucru: „Văzut-am pe Domnul înaintea mea, căci de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin“ (Ps. 15, 3). Iar cine a ajuns la acestea și la cele asemenea lor, acela niciodată nu va îndrăzni și nici nu va avea timp să gândească ceva ce nu e spre zidirea credinței, deși acest lucru ar părea bun, iar nu numai ceva oprit și neplăcut lui Dumnezeu“ (Q 27).
Comentarii
Trimiteți un comentariu