Şi ieşind din lerihon El, ucenicii Lui și mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos, pe marginea drumului. Şi, auzind că este lisus Nazarineanul, a început să strige şi să zică: lisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Şi mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi lisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la lisus. Şi l-a întrebat lisus, zicându-i: Ce voieşti să-ți fac? lar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăşi. Iar Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut şi urma lui lisus pe cale."
Se pare că acest om, Bartimeu, nu era tânăr; stătea de mulți ani la poarta Ierihonului, supravietuind din mila sau pomana indiferentă a treacătorilor. De asemenea, probabil că în decursul ultimelor luni, a auzit despre apariția unui tânăr predicator in Galileea, un om iubitor de oameni, milostiv, un sfânt al lui Dumnezeu, un om capabil să tămăduiască şi să facă minuni. Probabil s-a gândit adesea că, dacă ar fi putut, ar fi mers să-L întâlnească, dar Hristos mergea dintr-un loc în altul şi erau puține şanse ca un orb să găsească calea spre El. Şi astfel, cu acest licăr de nădejde care îi adâncea şi acutiza suferința, şedea la poarta lerihonului.
Intr-o zi, o mulțime de oameni a trecut pe lângă el, mai numeroasă ca de obicei, o mulțime zgomotoasă. Orbul auzi freamătul şi întrebă cine era acolo iar când i s-a răspuns că era lisus din Nazaret, a inceput să strige. Fiecare licăr de nădejde care supraviețuise in acest suflet s-a transformat brusc intr-un foc, un foc mistuitor al nădejdii. lisus, pe care nu reuşise niciodată să-L întâlnească, trecea pe acel drum. Trecea şi fiecare pas Îl aducea mai aproape și mai aproape și apoi fiecare pas L-ar fi dus mai departe şi mai departe, fără îndoială; cânda început să strige, lisuse, fiul lui David, miluieşte-mă." Aceasta a fost cea mai desăvârşită mărturisire de credință pe care ar fi putut-o face in acea clipă. A recunoscut în El pe Fiul lui David, pe Mântuitorul; nu putea, încă, să-L numească Fiul lui Dumnezeu, fiindcă nici măcar ucenicii nu ştiau asta; dar a recunoscut în El pe cel ce era aşteptat. Apoi, s-a întâmplat ceva ce se întâmplă mereu şi în viața noastră: ceilalți i-au spus să tacă.
Cât de des nu se întâmplă ca, după ce am căutat şi am luptat ani de zile pe cont propriu, când deo- dată începem să strigăm către Dumnezeu, multe voci să încerce să reducă la tăcere rugăciunile noas tre, atât din afara, cât şi din lăuntrul nostru. Merită să te rogi? Câți ani te-ai luptat şi lui Dumnezeu nu i-a păsat? Oare o va face acum? Care e folosul rugăciunii? Întoarce-te la deznădejdea ta, eşti orb şi orb vei fi pentru totdeauna. Dar cu cât împotri virea este mai mare, cu atât este mai limpede şi că ajutorul se află la îndemână. Diavolul nu ne atacă niciodată mai violent ca atunci când suntem aproape de capătul luptei şi am putea fi salvați, dar deseori nu suntem, fiindcă cedăm în ultima clipă. Renunță, ne spune diavolul, grăbeşte-te, e prea mult, e mai mult decât poți duce, poți pune capat numaidecit, nu mai aştepta, nu mai poți îndura mai mult. Şi atunci ne sinucidem, fizic, moral, spiritual; renunțăm la luptă și acceptăm moartea, doar cuun minut înainte ca ajutorul să vină şi să fim salvati.
Nu trebuie să ascultăm niciodată de aceste glasuri; cu cât strigă mai tare, cu atât mai puternică să ne fie voința; trebuie să fim gata să strigăm oricât ar fi nevoie, la fel de tare precum Bartimeu. lisus Hristos trecea pe acolo, ultima lui nădejde trecea pe acolo, dar cei ce-l înconjurau pe Hristos erau fie indiferenți, fie încercau să-l reducă la tăcere. Necazul şi suferința sa erau nelalocul lor. Ei, care poate aveau mai puțină nevoie de Hristos, Îl împresurau şi doreau să se ocupe de ei. De ce i-ar întrerupe acest orb îndurerat? Dar Bartimeu ştia că nu-i mai rămânea nicio şansă, dacă şi această ultimă şansă se risipea. Acest adânc de deznădejde a fost izvorul din care a țâşnit credința, o rugăciune plină de o asemenea convingere şi o asemenea insistență, încât a rupt toate zăgazurile - una din acele rugăciuni care bate la porțile raiului, după cuvântul Sf. Joan Scărarul. Fiindcă deznădejdea sa era atât de adâncă, el n-a ascultat de glasurile celor ce-i porunceau să tacă, să se liniştească. Şi cu cât au încercat mai mult să-l împiedice să ajungă la Hristos, cu atât mai tare striga: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!" Hristos s-a oprit, a cerut să fie adus în fața Sa şi a făcut o minune.
Putem învăța de la Bartimeu, în abordarea practică a rugăciunii noastre, că atunci când ne intoarcem spre Dumnezeu cu toată inima, Dumnezeu ne aude. De obicei, când înțelegem că nu mai putem să ne sprijinim pe toate cele pe care suntem obişnuiți să le considerăm de încredere, nu suntem încă pregătiți să renunțăm la acestea. Putem vedea că nu mai există nădejde în căile omeneşti, pământeşti. Tânjim către ceva, vizăm un țel și suntem mereu frustrați; e un chin şi o deznădejde şi dacă ne oprim aici, suntem înfrânţi. Dar dacă în această clipă ne întoarcem către Dumnezeu, ştiind că doar Dumnezeu ne-a rămas şi spunem: „Mă încred în El şi îmi las în mâinile Sale sufletul şi trupul, întreaga mea viaţă", atunci deznădejdea ne-a condus la credință.
Rugăciunea Vie. Mitropolitul Antonie de Suroj
Comentarii
Trimiteți un comentariu