Capete despre trezvie

 

"Este în noi un război al minții, mai cumplit decât cel văzut. Lucrătorul evlaviei trebuie sa alerge și să urmărească cu mintea ținta de a aduna desăvârșit în vistieria inimii pomenirea lui Dumnezeu, ca pe un mărgăritar, sau ca pe o piatră prețioasă. Trebuie să lepădăm toate, să disprețuim și trupul și însăși viața de acum, ca să dobândim în inimă numai pe Dumnezeu. Căci ajunge, a spus dumnezeiescul Gură de Aur, vederea lui Dumnezeu cu mintea, ca să piardă pe toți cei vicleni.Deci toți cei ce se luptă mintal sunt datori sa culeagă cu toată silința puteri duhovnicești din dumnezeieștile Scripturi și să le pună pe minte ca niște plasturi de însănătoșire. Și de dimineața, zice, să stea cu bărbăție și hotărâre în poarta inimii, cu pomenirea strânsă a lui Dumnezeu și cu rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus Hristos în suflet și să omoare prin străjuirea minții pe toți păcătoșii pământului, iar prin stăruința în pomenirea credincioasă a lui Dumnezeu, să taie capetele celor puternici, pentru Domnul, și începuturile gândurilor ce ne războiesc. Căci știm că este și în sudorile minții o lucrare și o rânduială dumnezeiască. Și așa trebuie să ne silim să lucrăm până la vremea mâncării. Pe urmă, mulțumind Domnului, care ne satură din iubirea de oameni, în chip îndoit, în duh și trup, trebuie să mâncăm întru aducerea aminte și cu gândul morții, și apoi iarăși să ne apucăm cu putere de lucrul de dimineață. Căci numai făcând așa în fiecare zi, vom putea scăpa de mrejele vrăjmașului spiritual [inteligibil]. Făcând acestea timp îndelungat, se nasc în noi acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Credința ne face să ne temem cu adevărat de Dumnezeu. Nădejdea, sărind peste frica de rob, unește pe om cu dragostea de Dumnezeu, dacă nădejdea nu se rușinează; căci ea știe să nască iubirea îndoită, de care atârnă legea și Proorocii. Iar dragostea niciodată nu cade, odată ce ea este, în cel ce se împărtășește de ea, în acest veac și în cel viitor, pricina împlinirii legii dumnezeiești. Însă foarte rar se găsesc cei ce se liniștesc cu cugetul. Și aceasta o pot numai cei ce se silesc să-și apropie harul și mângăierea dumnezeiască prin această lucrare. Deci dacă vrem să umblăm întru filosofia cea după Hristos, întru lucrarea cugetătoare prin păzirea minții și cu trezvie, să începem această cale prin înfrânare dela mâncările cele multe, primind mâncările și băuturile cu măsură, pe cât e cu putință. Căci trezvia poate fi numită cu dreptate atât cale ce duce la Împărăție, la cea dinlăuntrul nostru și la cea viitoare, cât și lucrare cugetătoare, ca una ce prelucră și înălbește cele ale minții și o mută dela viețuirea pătimașă la cea nepătimașă. Pentru că se aseamănă cu o ferestruică luminoasă, prin care Dumnezeu, plecându-se, se arată minții. Unde este smerenie și pomenirea lui Dumnezeu, susținută de trezvie și de atenție, și desimea rugăciunii îndreptată împotriva vrăjmașilor, acolo este locul lui Dumnezeu, sau cerul inimii, în care pâlcul dracilor se teme să petreacă, pentru Dumnezeu care locuiește în acel loc. Nimic nu aduce mai multă tulburare ca vorba multă, nimic nu e mai rău ca vorba neînfrânată, care poate să strice starea sufletului. Căci cele ce le zidim în fiecare zi, ea le surpă, și cele ce le adunăm cu osteneală, sufletul le risipește prin mâncărimea de limbă. Ce e mai rău decât ea ? Ε un rău fără frâu. Deci trebuie să-i punem hotar, să o ținem cu sila, să o sugrumăm, ca să zic așa, ca să slujească numai spre cele de trebuință. Dar cine ar putea povesti toată paguba sufletească ce poate veni dela limbă?Cea dintâi poartă care duce la Ierusalimul mintal [inteligibil] , la atenția minții, este tăcerea gurii întru cunoștință, chiar dacă mintea încă nu s'a liniștit. A doua este înfrânarea cu măsură dela mâncări și băuturi. A treia, care curățește mintea și trupul, este amintirea și gândul neîncetat al morții. Eu, văzând odată, pentru o clipă, frumusețea acesteia, și rănindu-mă și desfătându-mă cu duhul, nu cu privirea, am voit să mi-o câștig soție pentru toată viața, îndrăgostit de frumusețea și de cuviința ei: cât este de smerită, cu câtă bucurie se mâhnește, cât e de gânditoare, câtă frică are de dreapta cercetare viitoare, temându-se de sorocul vieții; din ochii ei sensibili obișnuiește să curgă apa vie cea vindecătoare, din ochii cugetători [inteligibili] un izvor de gânduri prea înțelepte, care curgând și săltând veselește cugetul. Pe această fiică a lui Adam, adică pomenirea morții, însetam, cum am zis, pururea să mi-o câștig soție, să dorm cu ea și să vorbesc cu ea și să discut ce se va întâmpla după lepădarea trupului? Dar adeseori nu m'a lăsat blestemata uitare, fiica întunecată a diavolului. Este un războiu întru ascunsul nostru, susținut de duhurile răutății, care se poartă prin gânduri cu sufletul. „ Căci acesta fiind nevăzut, puterile acelea răuvoitoare, fiind asemenea cu ființa lui, se apropie de el prin războiul nevăzut. Astfel se pot vedea între ele și suflet: arme, rânduire de bătaie, înșelăciuni viclene, războiu înfricoșat, ciocniri de luptă și biruințe și înfrângeri din amândouă părțile. Numai un lucru nu îl are acest războiu al minții [inteligibil], pe care-l are războiul văzut [sensibil]: vremea hotărâtă a războiului. Căci războiul văzut își hotărăște o vreme și o rânduială, pe când celalalt atacă fără de veste și, țintind dintr'odată în cele mai dinlăuntru părți ale inimii, omoară sufletul prin păcat. Pentru ce se pornește împotriva noastră lupta și bătălia aceasta ? Ca să nu se facă prin noi voia lui Dumnezeu, precum ne rugăm zicând: .„Facă-se în noi voia Ta". Iar aceasta stă în poruncile lui Dumnezeu. Dacă cineva și-a întărit [și-a fixat] cu trezvie mintea sa în Domnul împotriva amăgirii dracilor și urmărește cu deadinsul intrările lor și împletirile ce se nasc din năluciri, va dobândi cunoștința lor prin experiență. De aceea și Domnul, îndreptându-și atenția împotriva blestemaților draci și văzând de mai înainte, ca un Dumnezeu, gândurile lor, a rânduit poruncile Sale împotriva scopului lor, înfricoșând pe cei ce le vor călca.Când vom dobândi deprinderea înfrânării, adică a depărtării dela păcatele văzute, cari se lucrează prin cele cinci simțuri, vom putea pe urmă să păzim și inima împreună cu Iisus și să fim luminați de Dânsul în ea, gustând cu un dor fierbinte, bunătatea Lui prin minte. Fiindcă n'am primit porunca de a ne curăți inima pentru altceva, ci numai pentru ca, după ieșirea nourilor răutății din văzduhul inimii și după risipirea lor prin necontenita atenție, să putem vedea, ca într'un senin curat, Soarele dreptății, pe Iisus, și să ni se lumineze, întrucâtva, în minte, înțelesurile măreției Lui. Fiindcă nu tuturor obișnuiește să se arate, ci numai celor ce își curățesc cugetarea.Aș a se cuvine să umblăm în fiecare zi, ca și cum ar trebui să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu. Căci zice Proorocul Osea: „Păzește mila și judecata și apropie-te de Dumnezeul tău pururea" (Osea 12, 6). Iar Maleachi zice ca din partea lui Dumnezeu: „Fiul cinstește pe tatăl și sluga pe stăpânul; și dacă eu sunt Tatăl, unde este cinstea mea? Și dacă eu sunt Stăpânul, unde este frica mea? zice Domnul atotțiitorul" (Osea 1, 6). Apostolul zice și el: „Să ne curățim pe noi înșine de toată întinăciunea trupului și a duhului" (II Cor. 7, 1). Iar înțelepciunea zice: „Păzește-ți inima cu toată străjuirea, căci din aceasta este ieșirea vieții" (Pilde 4, 23). În sfârșit Domnul Iisus Hristos a zis: „Curățește partea dinăuntru a paharului, ca să fie și cea dinafară curată" (Matei 23, 25). Vorbirile fără rost, uneori ne pricinuiesc ura celor ce ne ascultă, alteori batjocuri și râs, defăimând aceia prostia cuvintelor. Altele, întinarea conștiinței și iarăși altele, osânda dela Dumnezeu și întristarea Duhului Sfânt, ceea ce este mai înfricoșat decât toate celelalte.Cel ce-și curățește inima și smulge din rădăcină păcatul, întru Domnul, și cel ce se ostenește pentru o cunoștință mai dumnezeiască și vede în minte Cele nevăzute de cei mulți, nu se cuvine să se înalțe pentru aceasta față de cineva. Căci nimic nu e mai curat între cele zidite ca cel fără de trup, nimic nu are cunoștință mai mare ca îngerul. Dar înălțându-se, a căzut din cer ca un fulger. Astfel mândria cugetului i-a fost socotită la Dumnezeu necurăție. Iar cei ce dezgroapă aurul, se fac arătați. Zice Apostolul: „Cel ce se nevoiește, dela toate se înfrânează" (I Cor. 9, 25), deoarece nu e cu putință ca cei legați cu trupul acesta apăsător, care pururea poftește împotriva duhului, să se înarmeze împotriva începătoriilor și a puterilor nevăzute și rău voitoare, cu săturarea de mâncări. Căci nu este Împărăția lui Dumnezeu mâncare și băutură. Iar „cugetul trupului e dușmănie împotriva lui Dumnezeu; că legii lui Dumnezeu nu se supune, și nici nu poate". Și e vădit că de aceea nu poate, fiindcă e pământesc și amestecat cu must, cu sânge și cu ardere ; și atârnând pururea în jos, pururea e împătimit de cele pământești și se îndulcește cu plăcerile pierzătoare ale veacului acestuia. Căci cugetul trupului este moarte. Iar cei ce sunt în trup, lui Dumnezeu a plăcea nu pot.Cei ce ne îngrijim de străjuirea minții întru Domnul, avem trebuință de multă smerenie, întâi către Dumnezeu apoi către oameni. În tot chipul și din toate părțile suntem datori să ne frângem inima, căutând tot ceea ce o umilește. Iar inima o frânge și o smerește amintirea vieții noastre celei dintâi în lume, dacă o facem cu deamănuntul. Amintirea tuturor păcatelor din pruncie, privite din nou de minte, după chipul lor [afară de cele trupești, căci amintirea acestora este vătămătoare], umilește și naște lacrimi și ne mișcă spre mulțumire către Dumnezeu, din toată inima. Asemene a și amintirea neîncetată și vie a morții. Aceasta naște și plâns, amestecat cu oarecare dulceață și bucurie, precum naște și trezvia minții. Puternic umilește cugetul și ne face să vedem pământul, și pomenirea patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, privite și ele de amintire după chipul lor. Ele de asemenea pricinuiesc lacrimi. Pe lângă acestea, mai umilesc sufletul și multele binefaceri ale lui Dumnezeu, cele către noi, numărate și privite după felul lor, odată ce lupta noastră este împotriva dracilor mândri.Nu lepăda, din iubirea trupească de sine, aceste leacuri mântuitoare ale sufletului, căci altfel nu mai ești ucenicul lui Hristos, nici următorul lui Pavel, care zice: „Nu sunt vrednic să mă numesc Apostol" (I Cor. 15, 9), sau: Cel ce mai înainte eram hulitor, prigonitor și batjocoritor" (Filip. 3, 6). Vezi, mândrule, pe Sfânt, cum nu-și uită viata lui de mai înainte ? Și toți Sfinții, dela începutul lumii până acum, au îmbrăcat această cea mai de pe urmă dulamă sfântă a lui Dumnezeu. Și Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu necuprins, necunoscut și negrăit, voind să arate calea vieții veșnice și a sfințeniei, a îmbrăcat smerenia peste tot trupul Său. Astfel sfânta smerenie trebuie să se numească cu dreptate și virtute dumnezeiască și poruncă și haină domnească. În această virtute se nevoiesc și pe ea o păzesc și îngerii și toate acele Puteri strălucite și dumnezeiești, știind cu ce cădere a căzut Satana, mândrindu-se. Iar ca pildă înfricoșătoare de cădere, pentru îngeri și oameni, să ne fie cel viclean, care zace în adânc, fiind arătat de Dumnezeu mai lipsit de cinste decât toată cealaltă zidire, din pricina mândriei sale. Dar știm și pe Adam cu ce cădere a căzut din pricina mândriei. Având deci asemenea pilde îndemnătoare spre această virtute folositoare de suflet, să ne smerim pururea în tot felul. Folosindu-ne de ele, să ne smerim din toată puterea cu sufletul și trupul, cu cugetul și cu voința, în cuvinte, în gânduri și în înfățișare, înafară și înăuntru. Să o căutăm aceasta cât putem, ca să nu avem împotriva noastră pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s'a dat pentru noi. Căci „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă dar" (Iac. 4, 6); și „Necurat este la Domnul tot cel ce se înaltă cu inima", iar „cel ce se smerește pe sine, înalțe-se-va" (I Petru 5, 6). „Învățați dela mine, zice, că sunt blând și smerit Cu inima" (Matei 11, 29). De aceea, să luăm aminte.

15. „Vedeți, zice Mântuitorul nostru, să nu se îngreuneze inimile voastre"... (Luca 21, 34) și cele următoare; iar „cel ce se nevoiește, se înfrânează dela toate". Deci știind că toate acestea au fost spuse de Sfânta Scriptură către noi, să ne petrecem viața cu înfrânare, înainte de toate dela multele mâncări; să ne obișnuim trupul cu o rânduială virtuoasă, dându-i hrana cu măsură. Căci astfel se vor liniști ușor svâcnirile părții lui poftitoare și se vor supune rațiunii conducătoare, ba, dacă trebuie să spunem adevărul, și ale iuțimii. Dar ne vom reține cu ușurință și dela celelalte greșeli. De altfel și aceasta se socotește virtute de către cei ce au experiat virtutea: înfrânarea cuprinzătoare, adică reținerea dela tot felul de rău. Căci mai întâi pricina curăției este Dumnezeu, pricinuitorul și dătătorul tuturor bunătăților. Apoi înfrânarea măsurată, egală și de fiecare zi, dela mâncări multe.

16. Precum Satana, împotrivindu-se lui Dumnezeu, ca să nu se facă voia Lui, adică poruncile, se răsboiește cu Dumnezeu prin noi, prin cari încearcă să surpe voia Lui, așa și Dumnezeu vrea ca tot prin noi să se împlinească preasfânta Lui voie, adică, precum am zis, dumnezeieștile și de viată făcătoarele Sale porunci, surpând prin noi și prin ajutorul Lui planul pierzător al celui viclean. Voia cea deșartă a vrășmașului, care socotește să se împotrivească, lui Dumnezeu, făcând pe oameni să calce poruncile Lui, o risipește Dumnezeu iarăși prin neputința omenească. Și să vezi că e tocmai așa. Toate poruncile dumnezeieștii Evanghelii urmăresc să îndrepte cele trei părți ale sufletului și să le facă sănătoase prin cele ce le poruncesc. Mai bine zis, nu numai urmăresc, ci le și însănătoșează cu adevărat. Deci aceste trei părți ale sufletului le războiește și diavolul ziua și noaptea. Iar dacă Satana războiește cele trei părți, este vădit că războiește poruncile lui Hristos. Căci prin porunci Hristos pune legi celor trei părți ale sufletului, adică iuțimii, poftei și rațiunii. Privește; „Cel ce se mânie pe fratele său în deșert, vinovat va fi judecății" (Matei 5, 22), și celelalte porunci ale lui cari urmează. Prin acestea tămăduiește iuțimea. Iar vrășmașul încearcă să strice porunca aceasta și cele în legătură cu ea înăuntru, prin gânduri de vrajbă, de pomenirea răului și prin gânduri de pizmă. Căci știe vrășmașul și el că povățuitoarea iuțimii este partea rațională, și de aceea săgetând, precum am spus, rațiunea prin gânduri de bănuieli, de pizmă de vrajbă, de ceartă, de viclenie, de slavă deșartă, o înduplecă să-și părăsească rolul de stăpânitoare și să predea iuțimii frânele, lăsând-o fără cârmaciu. Iar iuțimea, lepădând pe cârmaciu, scoate prin gură, în cuvinte, cele ce i-au fost așezate mai înainte în inimă, îngrămădite acolo prin gândurile vrășmașului și prin nepurtarea de grije a minții, lăsând să se vadă atunci că inima, în loc să fie plină de Duhul dumnezeiesc și de gânduri dumnezeești, e plină de păcat, precum a zis Domnul; „Din plinătatea inimii vorbește gura" (Matei 12, 34). Căci dacă va izbuti vicleanul să scoată afară în cuvinte cele cugetate înlăuntru, fratele chinuit de ură nu-i va zice fratelui numai „raca" și numai „nebun", ci dela cuvinte de batjocură va cădea adesea și la ucidere. Iar de aceasta se folosește vicleanul, fiindcă Dumnezeu a dat porunca să nu ne mâniem în deșert. Și s'ar fi putut să nu se ajungă la cuvinte de batjocură și la cele ce urmează lor, dacă îndată dela momeală s'ar fi alungat acelea din inimă, prin rugăciune și atenția cea dinăuntru. Astfel își ajunge blestematul scopul său, dacă cele furișate de el prin gânduri în inimă, găsesc pe unul care nesocotește porunca dumnezeiască. Dar cari sunt cele rânduite pe seama părții poftitoare, prin dumnezeiasca poruncă a Domnului? „Cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, a și curvit cu ea în inima sa" (Matei 5, 28). Văzând vicleanul și această poruncă, aruncă în om ca un fel de mreajă împotriva poruncii. Căci depărtând aceasta pe om de materia care îl aprinde, vicleanul face să nască războiul înlăuntru. Și astfel se pot vedea în minte, zugrăvite de el, figuri și întipăriri curvești, și se pot auzi cuvinte cari aprind spre patimă, și alte lucruri pe cari cei ce au cercarea minții le știu.Care este acum porunca ce îndeamnă partea rațională? „Iar eu vă zic vouă să nu vă jurați nicidecum, ci să fie cuvântul vostru: da și nu" (Matei 5, 33, 37); sau: „Cel ce nu se lapădă de toate ca să-mi urmeze mie, nu este vrednic de mine" (Matei 10, 37-38); sau: „Intrați pe poarta strâmtă" (Matei 7, 13). Acestea sunt poruncile pe seama părții raționale. Deci vrășmașul iarăși, vrând să prindă pe generalul cel mai bun, care este rațiunea, îl scoate din minți și dela conducere prin gânduri de lăcomie a pântecelui și de nepăsare. Și râzând de el ca de un general beat, dracul se folosește, prin mânie și poftă, de voile lui, ca de niște slugi ale sale. Iar aceste puteri, adică partea poftitoare și iuțimea, lăsate slobode de rațiune, se folosesc de cele cinci simțuri ale noastre, ca de niște slugi, pentru a păcătui la arătare. Acestea sunt căderile. Atunci și ochii sunt iscoditori, neavând mintea care să-i lege înăuntru, și auzul iubește să auză lucruri deșarte, și mirosul se moleșește, și gura e neînfrânată, și mâinile ating ce nu trebuie. Acestora le urmează nedreptatea în loc de dreptate, nebunia în loc de înțelepciune, necumpătarea în loc de cumpătare, robia în loc de bărbăție. Căci acestea sunt cele patru virtuți generale: dreptatea, înțelepciunea, cumpătarea și bărbăția, cari cârmuiesc cele trei părți ale sufletului, însănătoșindu-le. Iar cele trei părți bine cârmuite, opresc simțurile dela cele necuvenite. Și astfel mintea având liniște, odată ce puterile ei sunt cârmuite după Dumnezeu și i se supun, luptă cu bărbăție în războiul mintal [inteligibil]. Dar dacă i se tulbură puterile, din neatenție, fiind biruită de atacurile celui viclean, calcă poruncile dumnezeiești. Iar călcării îi urmează în chip sigur, sau pocăința pe măsura ei, sau osânda în veacul ce va să vie. Bine este deci ca mintea să fie pururea trează, prin ceea ce, statornicindu-se în rânduiala ei cea după fire, se face păzitoare adevărată a poruncilor dumnezeiești.Sufletul e împrejmuit și îngrădit cu ziduri de către duhurile răutății și legat cu lanțurile întunerecului, neputând, din pricina întunerecului din jurul său, să se roage cum vrea. Căci este legat întru ascuns, fiind orb cu ochii dinlăuntru. Deci când va începe să se roage lui Dumnezeu și să vegheze prin rugăciune, se va izbăvi prin rugăciune de întunerec, căci altfel nu poate să se izbăvească. Atunci sufletul poate cunoaște că înăuntru, în inimă, este o altă luptă și o altă împotrivire ascunsă și un alt războiu, al gândurilor duhurilor răutății. Aceasta o mărturisesc și Sfintele Scripturi, zicând: „De se va urca duhul celui ce stăpânește asupra ta, să nu lași locul tău". Iar locul minții este statornicirea ei fermă în virtute și trezvia. Căci este o statornicire și în virtute și în păcat. Fiindcă zice: „Fericit bărbatul care n'a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor n'a stătut". (Ps. 1, 1) Iar Apostolul zice: „Stați deci, încingându-vă mijlocul vostru întru adevăr" (Efes. 6, 14).Să ne ținem de Hristos cu tărie, ca să-L primim pe acesta cei ce ne luptăm din suflet necontenit și ca sa nu plece Iisus, aflându-se în locul sufletului mulțime de gânduri. Dar fără osteneala sufletului, nu-L putem ține cu tărie. Să pipăim viața Lui cea în trup, ca să petrecem pe a noastră întru smerenie, și să ne prindem de patimile Lui, ca să răbdăm necazurile noastre, râvnindu-L pe El. Să gustăm iconomia Lui cea negrăită și pogorâtoare pentru noi, ca din gustarea sufletului cel dulce să cunoaștem că „bun este Domnul". Dar peste toate acestea, sau și înaintea tuturor, să credem neîndoios în El și în cele ce zice. Să așteptăm în fiecare zi purtarea Lui de grijă care vine la noi, și când se nimerește să vie, să o primim cu mulțumire, cu îmbrățișare și cu râvnă, ca să învățăm să privim numai la Dumnezeu, care cârmuiește toate prin rațiunile dumnezeiești ale înțelepciunii. Iar când vom face toate acestea, nu vom mai fi departe de Dumnezeu, dacă evlavia este desăvârșire fără sfârșit, cum a zis careva dintre bărbații purtători de Dumnezeu și desăvârșiți cu duhul.Cel ce-și răscumpără viața sa bine, îndeletnicindu-se cu gândul și cu pomenirea morții, și furându-și cu înțelepciune mintea dela patimi, obișnuiește să vadă îndată venirea momelilor drăcești, mai ager decât acela care s'a hotărât să petreacă fără gândul morții. Acesta vrând să-și curățească inima numai de dragul cunoștinței și nemântuind-o printr'un gând întristător, închipuindu-și uneori că-și stăpânește prin dibăcie toate patimile pierzătoare, este legat, fără să știe, de cea mai rea decât toate și cade adeseori, neavând pe Dumnezeu, în mândrie. Acesta trebuie să vegheze cu tărie, ca nu cumva, îmfumurându-se, să-și piarză mințile. Căci, precum zice Pavel, sufletele cari adună cunoștințele de ici și de colo, obișnuiesc să se trufească față de cei pe cari îi socotesc mai mici. În sufletele acestea cred că nu se află nici măcar scântee din dragostea ziditoare. Iar cel ce cugetă cu zăbovire la moarte, văzând năvălirile dracilor mai ager decât cel ce face altfel, le aruncă izgonindu-le. Pomenirea bucuroasă a lui Dumnezeu, adică a lui Iisus, obișnuiește să împrăștie cu iuțimea inimii și cu încruntarea [hotărârea] mântuitoare, toate vrăjile gândurilor, înțelesurile, cuvintele, nălucirile, chipurile întunecoase și, simplu vorbind, toate mijloacele prin cari luptă cu aprindere a toate pierzătorul, căutând să înghită suflete. Iar Iisus cel chemat, le arde toate cu ușurință. Căci în nimic altceva nu se află mântuirea noastră, decât în Hristos Iisus. Aceasta spus-o însuși Mântuitorul: „Fără de mine nu puteți face nimic". (Ioan 15, 5)Deci să păzim cu toată străjuirea inima noastră în tot ceasul, chiar și în clipa cea mai mică, dinspre gândurile cari întunecă oglinda sufletului, în care obișnuiește să se întipărească și să se zugrăvească luminos Iisus Hristos, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu Tatăl. Și să căutăm neîncetat înlăuntrul inimii Împărăția Cerurilor, grăuntele de muștar, mărgăritarul și aluatul, și toate celelalte le vom afla în chip tainic, de ne vom curăți ochiul minții. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Împărăția Cerurilor este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21), arătând dumnezeirea care se află înlăuntrul inimii.Trezvia curăță luminos conștiința, iar aceasta curățită izbucnește îndată, ca o mare lumină acoperită, alungând marele întunerec. Iar acesta fiind alungat, conștiința, prin trezvie necontenită și adevărată, descopere la rândul ei cele ce se mișcă pe ascuns. Și prin minte învață cu trezvie lupta nevăzută și războiul mintal [inteligibil], cum trebuie să arunce cu sulița în lupta de doi și să lovească la țintă cu gânduri ascuțite și să nu fie mintea lovită, adăpostindu-se lângă Hristos de înțepăturile lăncilor și dorind lumina în loc de întunerecul vătămător. Cel ce-a gustat din lumină, înțelege ce zic. Gustarea din lumină flămânzește și mai mult sufletul ce se hrănește cu ea, care nu se satură niciodată, ci cu cât mănâncă mai mult, flămânzește mai tare, lumina atrăgând mintea, ca soarele ochii. Acest lucru nu se poate tâlcui, căci nu se tâlcuiește prin cuvânt, ba, vorbind mai adevărat, experiența celui ce-l pătimește sau e străpuns de el îmi poruncește să tac. Dar mintea vrea să se desfăteze în a grăi despre cele ce se spun în cuvintele: „Urmăriți pacea cu toți, și sfințenia, fără de care nimenea nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14). E vorba de dobândirea dragostei și a curăției, căci acestea sunt pacea și sfințenia.Trebuie să înarmăm iuțimea numai împotriva dracilor, cari ne asupresc prin gânduri și numai împotriva lor trebuie să ne mâniem. Iar felul războiului de fiecare ceas din noi, ascultă-l și împlinește-l, unește-ți rugăciunea cu trezvia, căci trezvia curățește rugăciunea, iar rugăciunea pe cea care o curățește. Fiindcă trezvia, privind neîntrerupt, cunoaște pe cei ce intră. Și împiedecându-le puțin intrarea, cheamă în ajutor pe Domnul Iisus Hristos, ca să alunge pe vrăjmașii vicleni. Iar rugăciunea îi împiedecă,împotrivindu-li-se. Și Iisus cel chemat, izgonește pe draci împreună cu nălucirile lor.Păzește-ți mintea cu mare osârdie înăuntru. Și când prinzi un gând, împotrivește-i-te îndată și cheamă pe Hristos pentru izgonirea lui. Și dulcele Iisus, încă vorbind tu, îți va grăi: Iată sunt aci, ca să-ți dau ajutor. Iar tu, după ce s'au liniștit toți acești vrăjmași, prin rugăciune, ia seama iarăși la minte. Căci, iată iarăși, alte valuri mai multe ca înainte, năvălind unul după altul și sufletul plutind pe ele. Dar iată iarăși Iisus, trezit de ucenic și certând, ca un Dumnezeu, vântul cel rău. Și bucurându-te de un răgaz din partea acestora, fie de un ceas, fie de o clipă, preamărește pe Cel ce te-a mântuit și gândește-te la moarte.Să umblăm cu toată luarea aminte a inimii întru simțirea sufletului. Căci luarea aminte și rugăciunea, întovărășite în fiecare zi, se mișcă asemenea căruții de foc a lui Ilie, făcând ușor și ducând pe cel ce se împărtășește de ele, în înălțimea cerului. Dar ce zic? Cel ce a dobândit trezvia, sau se străduiește să o dobândească, s'a făcut inimă fericită și cer mintal [inteligibil], cu soare, lună și stele, și încăpere a lui Dumnezeu cel necuprins, în temeiul vederii și al urcușului tainic. Lui trebuie să socotească acela a-I aduce lauda virtuții dumnezeiești, trecând, cu ajutorul Domnului și cu râvnă, cuvintele în fapte. Acela împiedecând cu o oarecare silă cele cinci simțuri dela ce știe că vatămă sufletul, fac e minții sale mai ușoare lupta și războiul inimii. Deci depărtează pe toți cei de afară prin cugetările pe cari le cunoști, și războiește toate gândurile născute de ei înăuntru, prin dumnezeieștile netrupești meșteșuguri. Alungă cu osteneala privegherilor plăcerile. Fii înfrânat în privința mâncărilor și băuturilor și subțiază-ți îndeajuns trupul, ca să-ți faci ușor războiul inimii, ajutându-ți prin aceasta ție și nu altuia. Pedepsește-ți sufletul cu gândul morții și cu pomenirea lui Iisus Hristos adună-ți mintea împrăștiată. Căci nopțile mintea e luminată mai mult de vederile strălucite ale lui Dumnezeu și ale celor dumnezeiești. Să nu lepădăm nici ostenelile nevoinței trupești. Căci din pământ răsar e grâul, iar din acestea odrăslește bucuria duhovnicească și experiența celor bune. Și să nu nesocotim nici conștiința care ne grăiește despre cele mântuitoare și despre cele ce trebuie să le facem, care ne spune necontenit despre datoriile noastre. Mai ales dacă se întâmplă să fie curățită prin trezvia lucrătoare și subțire a minții. Căci atunci obișnuiește să scoată la arătare judecăți chibzuite și neîndoioase pentru curăția ei. De aceea nu trebuie să o nesocotim; căci ea vestește înăuntru viața cea plăcută a lui Dumnezeu și mustră sufletul cu neîndurare. Iar când cugetul e pătat de păcate, ea arată calea de îndreptare a greșelii, îndemnând inima care a greșit să se pocăiască, înfățișându-i leacul printr'o grăire cuceritoare. Fumul, care iese din lemne, este greu ochilor, dar le arată lumină și desfătează pe cei ce i-a întristat mai înainte. Tot așa atenția, care privește necontenit, produce greutate, dar venind în rugăciune Iisus cel chemat, luminează inima. Căci pomenirea Lui aduce, deodată cu luminarea, cea mai mare dintre bunătăți

Vrăjmașul nostru obișnuiește să tulbure mintea noastră și să mănânce pământ și să ne poftească împreună cu acela. El dorește ca chipul lui Dumnezeu să se târască pe pântece. De aceea zice Dumnezeu : „Vrăjmășie voiu pune între tine și el" (Geneza 3, 15). Din pricina aceasta trebuie să respirăm pururea pe Dumnezeu, ca prin aceasta să trecem peste fiecare zi nerăniți de săgețile cele aprinse ale diavolului. „Îl voiu acoperi pe el, zice, că a cunoscut numele meu" (Ps. 90, 14); și iarăși: „Aproape este de cei ce se tem de El, mântuirea Lui" (Ps. 84, 10).Fericitul Apostol, vasul alegerii, care grăiește în Hristos, având o mare experiență a războiului lăuntric și mintal [inteligibil], care ne este nouă înșine nevăzut, scrie Efesenilor: „Nu este lupta noastră împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor, a căpeteniilor întunerecului veacului acestuia, a duhurilor răutății întru cele cerești" (Ef. 6, 12). Iar Apostolul Petru zice: „Stați treji, priveghiați, că potrivnicul nostru diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia stați împotrivă, tari în credință" (I Petru 5, 8-9). Iar Domnul nostru Iisus Hristos, vorbind despre feluritele dispoziții ale celor ce ascultă cuvintele Evangheliei, zice: „Apoi vine diavolul și ia cuvântul din inimă", săvârșind adică furtul prin uitarea cea rea, „ca nu cumva, crezând, să se mântuiască" (Lc. 8, 12). Iar Apostolul zice iarăși; „Căci mă veselesc întru omul dinlăuntru cu legea lui Dumnezeu, dar văd o altă lege oștindu-se împotriva legii minții mele și robindu-mă" (Rom. 7, 22-23). Toate acestea le-au spus ca să ne învețe și să ne facă cunoscută uitarea.

Cunoștința obișnuiește să îngâmfe, făcând pe om să-și închipuie că e mai presus de mulți, dacă e lipsit de învinovățirea de sine și de smerenie. Să cugetăm deci ca cei ce au cunoștința neputinței lor, ascultând pe cel ce zice: „Fraților, eu nu mă socotesc încă să fi ajuns; ci una știu: cele dindărăt uitându-le și spre cele dinainte întinzându-mă, la țintă alerg, spre cununa chemării de sus a lui Hristos" (Filip 3, 13-14). Și iarăși: „Eu așa alerg, nu ca fără țintă, și așa mă lupt, nu ca unul ce bat aerul cu pumnii, ci-mi supun și-mi strunesc trupul, ca nu cumva, vestind altora, să mă dovedesc eu însumi necercat" (I Cor. 9, 26-27). Vezi câtă smerenie împreunată cu alergarea spre virtute? Vezi ce smerenie la Sfântul Pavel, cel atât de mare ? Hristos, zice, a venit în lume să mântuiască pe păcătoși „dintre cari cel dintâi sunt eu" (I Tim. 1, 15). Deci nu e nevoie să ne umilim, dacă ne este proprie puținătatea firii, căci ce este mai neînsemnat ca țărâna ? Trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu, dacă pentru aceasta am fost făcuți, dar să ne nevoim și cu înfrânarea, ca să alergăm ușori întru Domnul.

 Cel ce s'a predat pe sine gândurilor rele, e cu neputință să se curățească de păcate după omul dinafară. Și dacă n'au fost smulse din inimă gândurile rele, nu se poate să nu fie scoase la arătare în fapte. Pricina privirii desfrânate stă în desfrânarea și întunecarea ochiului dinăuntru. Iar pricina dorinții de a auzi lucruri de rușine stă în aceea că urechile sufletești ascultă cele ce le șoptesc împotriva noastră dracii nerușinați dinăuntru. Suntem datori deci în Domnul, să ne curățim pe noi înșine înăuntru și înafară și să păzim fiecare simțurile noastre și să curățim pe fiecare în parte de lucrările pătimașe și de greșeli. Și precum înainte, când întru neștiința noastră petreceam în lume în deșertăciunea minții noastre, slujeam cu toată mintea și cu simțurile amăgirii păcatului, tot așa trebuie acum, după ce ne-am mutat la viața cea după Dumnezeu, să slujim cu toată mintea și cu simțurile Dumnezeului celui viu și adevărat și dreptății și voii lui Dumnezeu.

Întâi este atacul [momeala], apoi însoțirea, pe urmă consimțirea [învoirea], apoi robirea, pe urmă patima îmbibată de obișnuință și continuitate. Iată biruința luptei dusă împotriva noastră. Aș a stabilesc și Sfinții Părinți.

Atacul spun că este gândul simplu, sau chipul lucrului născut de curând în inimă, ce se arată minții. Însoțirea stă în convorbirea cu ceea ce s'a arătat, fie cu patimă, fie fără patimă. Consimțirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s'a arătat. Robirea este ducerea silnică și fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă și nimicitoare a celei mai bune stări a noastre, cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet. Dintre toate, cea dintâi e fără păcat; a doua, nu totdeauna; a treia, după starea celui ce luptă. Iar lupta e pricină sau de cununi sau de pedepse."

Filocalia vol5

Părintele Filotei Sinaitul.