Când sufletul se deschide pentru o rugăciune fierbinte

 

Ne lovește vreo nenorocire, boală, necaz mare, sau încurcături grele de ale vieții, când noi nu vedem nici o ieșire spre bine, și atunci, sufletul nostru, chiar la oamenii cei nepăsători față de religie, de la sine se deschide pentru o rugăciune fierbinte către Dumnezeu pentru ajutor. Sau ne vine o bucurie neașteptată, se petrece o cotitură prielnică în boala unei ființe dragi, sau se găsește o ieșire dintr-o situație, din care părea că nu mai scapi, și inima noastră din nou se aprinde, de la sine, într-o rugăciune de mulțumire Domnului. Și într-un caz și în altul, rugăciunea se aprinde în sufletul nostru fără voia noastră și e sinceră și fierbinte. Acesta este unul din felurile rugăciunii noastre. Însă trece momentul, care a stârnit această izbucnire de rugăciune a inimii noastre, și noi, din nou, ne putem scufunda în nepăsarea și răceala noastră obișnuită față de rugăciune.
Este o altă rugăciune, care e făcută mereu după o anumită rânduială. Dimineața și seara, noi ne facem o anumită pravilă de rugăciune, citim rugăciunea înainte și după masă, în zilele de sărbătoare ne ducem la slujbele de la biserică.
Facem acest lucru sau pentru că găsim în el o mulțumire sufletească, sau din simțul datoriei, sau din obișnuință. Făcându-ne rugăciunea, noi uneori retrăim acele sentimente religioase și stări sufletești despre care se vorbește în rugăciunea citită sau ascultată, iar uneori rămânem cu totul nepăsători, fără nici o luare aminte, adânciți în gândurile noastre proprii. Desigur, știți cât de puțin e legată această rugăciune casnică sau bisericească a noastră de felul nostru de viață, de gusturile noastre, ba chiar de felul nostru de a gândi.
Citind, însă nu totdeauna cu luare aminte, rugăciunile noastre cele de dimineață sau de seară, ducându-ne la privighere sau Liturghie, noi socotim că ne-am făcut datoria față de Dumnezeu „am dat lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ și de acum suntem cu o inimă curățită, fără să ne mai aducem aminte de Dumnezeu și ne dedăm numai treburilor și nevoilor lumești, vorbelor fără nici un rost, osândirii aproapelui, clevetirii și distracțiilor, fără să ne gândim că ar trebui să ne potrivim viața noastră cu voia lui Dumnezeu. Astfel, între rugăciune și viața nu e nici o legătură. Între ele e o deosebire oarecare. Rugăciunea nu numai că înrâurește viața noastră, nu numai că ne-o îndrumează, ba suntem gata să socotim că o astfel de înrâurire și o astfel de îndrumare nici nu trebuie să fie, căci astfel viața ar deveni searbăda dacă ne-am gândi mereu la Dumnezeu. Însă o astfel de ruptură între rugăciune și viața nu corespunde deloc duhului creștinătății. Creștinismul cere unitatea și integritatea credinței și a vieții. Iar în noi roiesc gânduri, că ceea ce căpătăm (dacă căpătăm numai) în rugăciunea noastră casnică sau de la biserică irosim prin felul nostru de viață și prin obișnuințele noastre. Și de aceea nu vedem în noi nici un rod duhovnicesc, nici o creștere duhovnicească, nici o sporire și îmbunătățire în viața noastră duhovnicească, ba chiar rugăciunea însăși se transformă într-o îndeletnicire formală, plictisitoare.

Sbornicul. Dialogul 1. Despre rugăciunea lui Iisus.