CÂND DOMNUL SE RETRAGE, SUFLETUL SE PUSTIEȘTE

Petrecerea sufletului cu Domnul, şi care face toată ființa lucrării lăuntrice, nu atârnă de noi. Când Domnul cercetează sufletul, el este cu Dumnnezeu, cântă în fața Lui şi se încălzeşte la sânurile Lui. Dar îndată ce Domnul pleacă, sufletul se pustieşte şi el nu mai are deloc putere să şi-L întoarcă pe Oaspetele cel bun al sufletului.

Domnul se retrage, ca să încerce sufletul, uneori însă pleacă şi în semn de pedeapsă nu pentru ceva din cele din afară ale lui, ci pentru ceea ce a primit sufletul înlăuntru. Când Domnul se depărtează, ca să pună la încercare sufletul, atunci acesta de-L va chema, repede El se întoarce. Dar când se va retrage ca pedeapsă, atunci nici întoarcerea nu e prea grabnică, atâta timp cât sufletul nu-şi va recunoaşte păcatul şi nu se va căi şi nu-L va plânge şi nu-şi va îndeplini epitimia, plusul de răscumpărare.

Ceea ce este de căpetenie este răcirea. Aceasta este o stare amară şi primejdioasă. Domnul o numără printre mijloacele cele de povăţuire, de înlelepţire şi de îndreptare. Dar se întâmplă să fie şi pedepsitoare într-un anumit fel. Pricina este un păcat vădit, dar cum in dumneata el nu se vede, atunci cauzele trebuiesc căutate în simțămintele lăuntrice şi stările sufleteşti. Nu cumva se va fi furişat intru tine bune păreri de sine, că nu ai fi ca alții? Nu cumva eşti gata s-o porneşti singur pe calea mântuirii şi să te ridici spre cele înalte prin propriile tale mijloace?

Faci atâta osteneală dar "nu întotdeauna o împlineşti cu tragere de inimă, ci mai mult din silă". Aşa este doar şi legea: să te împotriveşti fiintei tale, când e vorba de cele rele şi să te sileşti pe tine însuți când e vorba de cele bune. Tocmai aceasta arată cuvintele Domnului, Care spune: că Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin silă şi silitorii o răpesc pe ea. De aceea, urmarea lui Hristos este un jug. Dacă toate acestea s-ar face cu tragere de inimă, ce fel de jug ar mai fi acesta? De altfel, către sfarsit, vine şi o stare, când totul se face cu plăcere şi uşor.

"Când te năpădeşte o stupidă nesimţire, nu eşti decât un automat, nu ai nici gânduri, nici simțăminte."

Uneori suntem încercați de o stare asemănătoare în semn de pedeapsă, pentru că tu te-ai lunecat cu gândul şi cu învoirea ta spre ceva rău, dar alteori, este un semn de învăţătură, semn mai ales  de invatatura a smereniei, ca omul să se deprindă şi să nu mai aştepte nimic de la puterile lui, ci toate numai de la unicul Dumnezeu. 

Câteva experiențe de acest fel curmă încrederea de sine, dar izbăvirea din această stare grea arată de unde vine ajutorul şi în cine trebuie să ne punem nădejdea în toate. O asemenea stare este apăsătoare şi rea, dar trebuie s-o îndurăm cu gândul că noi nu suntem vrednici de alta mai bună, noi o meritam. E starea noastră. Un mijloc împotriva ei nu este, trebuie s-o purtăm neluând-o în seamă; s-o lăsăm în voia lui Dumnezeu. E nevoie totuşi, să ne înfăţişăm şi să strigăm către Domnul: Fie voia Ta! Miluieşte-mă! Uşurează-mă!

Prin urmare, să nu ne dăm deloc bătuţi, oricare ar fi slăbănogirea noastră, altminteri e ceva distrugător şi pieritor. La Sfinţii Părinţi astfel de stări se numesc răcire, secetă şi toţi le socotesc de neînlăturat în viața trăită după

Dumnezeu, căci fără ele repede ne îngâmfăm.

În timpul uscăciunii trebuie să ne cercetăm, dacă nu se află ceva în suflet, şi să ne căim înaintea Domnului şi să ne hotărâm ca pe viitor să ne păzim.

De cele mai multe ori asta vine din pricina mâniei, nedreptătii, ba, nici înciudării, mândriei şi celorlalte păcate asemănătoare. Leacul este să ne întoarcem din nou în starea harică. Cum însă, darul se află în voia lui Dumnezeu, atunci nu rămâne decât să ne rugăm, pentru izbăvirea din această uscăciune şi din nesimțirea împietrită.

Trupul este creat numai din țărână. El nu a fost trup mort, ci un trup viu cu suflet, cu făptură într-însul, un suflet animal. În acest suflet a fost suflat duhul - duhul lui Dumnezeu - cel care are menirea să-L cinstească pe Dumnezeu şi în El să-şi afle toată mulțumirea sa, dar în nimic altceva decât în El.

De îndată ce-ți vei trece încetul cu încetul nădejdea de la Dumnezeu, atunci toată lucrarea ta se va strâmba; fiindcă Domnul atunci se retrage ca şi cum ar spune: rămâi dar cu acela în care îți pui tu nădejdea. Dar aceasta, oricum ar fi, este cu desăvârşire fără mare însemnătate.

Incearcă şi vezi cât e de rece fără de har, şi cum sufletul lâncezeşte şi cum stă încremenit față de tot ce este duhovnicesc. În starea aceasta se află păgânii cei buni, cei care sunt credincioşi legii iudaice şi aceasta este şi stare a creştinilor, celor care trăiesc o viață dreaptă, dar care nu se gândesc la viața lăuntrică şi nici la rostul acesteia față de Dumnezeu. Dar ei nu încearcă chiar o lâncezeală, aşa cum o încerci dumneata, pentru că n-au încercat simțirea, care năpădeşte sub acțiunea harului. Iar cum din când în când mai cade în partea lor şi câte o mângâiere duhovnicească, firească, ei rămîn atunci netulburați. 

Prin ce anume, se păstrează în suflet darul? Prin smerenie.

De ce anume, se retrage? Dintr-o oarecare pornire spre mândrie, spre părerea de sine şi spre încrederea în sine. De îndată ce darul simte înlăuntru ceva din mirosul acela urât al mândriei, se şi retrage.

Răcirea are ca înainte mergător un fel de lipsă nelămurită a inimii de ceva, o anumită stare de îngrijorare, de supărare, de desfatare a simțurilor şi de risipire a gândurilor! Fereşte-te de toate acestea şi vei avea mai puține răciri. Inima! Dar unde este viaţa dacă nu în inimă?

Ţi-ai fost singur prea binevoitor, îngăduindu-ți să petreci puțin, dar n-ai fost cu băgare de seamă; nu ți-ai păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea, a fugit căldura, iar dumneata ai rămas gol. Aşa ceva nu foloseşte la nimic. Grăbeşte-te dar să nu-ţi statorniceşti din nou rânduiala lăuntrică, care se cuvine să fie în inimă, sau cere-o prin rugăciune, închină-te şi roagă-te, mereu să citești despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi până când se va instala acolo duhul zdrobit de umilinţa, care propriu-zis trebuieşte să-şi hotărască dacă te afli în rânduiala proprie sau ai ieşit din ea. 

Imi pare că dumneata judeci despre luarea aminte ca despre o asprime de prisos, pe când ea, dimpotrivă, este rădăcina unei vieți duhovniceşti lăuntrice. De aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva ei, mai mult decât împotriva altor virtuți, de aceea, îşi urmează el din toate puterile în fața ochilor sufleteşti nălucile sale de înşelăciune şi de aceea strecoară gânduri de îngăduinţă şi petrecere.

"Nu este nici o izbândă " şi nici nu va fi niciodatä atâta vreme cât este încântarea de sine însuțişi cruțarea de sine. 

Cruțarea de sine si încântarea de sine insuți mărturisesc direct ca in inima stăpânește "eul" iar nu Domnul. Iubirea de sine nu este decât păcatul care viețuieşte în noi și de unde se trage și toată decãderea și care il face pe om păcătos în întregime, din tălpi până în creştet, atâta vreme cât acesta şi-a găsit locul în inimă. 

Dar când întreg omul este păcătos cum va veni spre el darul? Nu va veni, aşa cum nu va veni albina acolo unde e fum. Hotărîrea de a lucra pentru Domnul are două cặpătâie: unul este lepădarea de tine însuți, al doilea este: "vino după Mine ... Întâiul cere o înlăturare a egoismului, sau a iubirii de sine și prin urmare neîngăduirea încântării de sine însuți și a cruțării de sine, - nici în cele mici, nici în cele mari.

Sbornicul - Vol 1 , 

"Lucrarea minții - Despre Rugăciunea lui Iisus"