Bucuria în întristări

                         

"Întru aceasta vă bucurați puțin acum, măcar că trebuie să vă întristați în multe feluri de încercări" (I Petru 1, 6). Cum, întristat fiind cineva în încercări, poate să se bucure întru cele ce se întristează?Cuvântul adevărului cunoaște două feluri de întristări: una ascunsă în suflet, iar alta arătată prin simțire. Cea dintâi cuprinde tot adâncul sufletului, lovit de biciul conștiinței; iar cea de-a a doua se întinde peste toată simțirea, care se adună din revărsarea ei naturală, sub povara durerilor . Cea dintâi este urmare a plăcerii trăită cu simțurile, iar cealaltă a bucuriei din suflet . Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bună voie ale simțurilor, iar cealaltă a celor fără de voie.Căci întristarea este, după părerea mea, o dispoziție din care lipsește plăcerea. Iar lipsa plăcerilor e adusă de osteneală. Osteneala, la rândul ei, e provocată în chip vădit de lipsa deprinderii naturale, sau pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale e produsă de îmbolnăvirea puterii ce se află prin sine la dispoziția deprinderii. Această boală a puterii ce se află prin fire la dispoziția deprinderii vine din reaua întrebuințare a lucrării ei naturale. În sfârșit reaua întrebuințare a lucrării ei constă în mișcarea puterii spre ceea ce nu este potrivit cu firea și nu are consistență .Dar precum cunoaște Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaște două feluri de ispite . Unul cu voie și unul fără de voie, unul creator de plăceri voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă ființă plăcerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie. Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simțuri .De aceea socotesc că Domnul și Dumnezeul nostru, învățând pe ucenicii săi cum trebuie, să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: "Și nu ne duce pe noi în ispită" (Mt. 6, 13), adică îi învață pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsați să facă experiența ispitelor plăcerii, adică a celor voite și poftite. Iar marele Iacob, zis fratele felurite ispite" (Iacob 1, 2), adică în încercările, care nu sunt voite și Domnului, învățând pe cei ce luptă pentru adevăr sa nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice : "Mare bucurie să socotiți frații mei când cădeți în poftite și produc dureri . Și Domnul o arată aceasta limpede adăugând: "ci ne izbăvește de cel rău", iar marele Iacob zicând: "Știind că cercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, fără nici o lipsă". "Desăvârșit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, și cele fără de voie stăruiește cu răbdare (8), iar "întreg" este cel ce-și însoțește făptuirea cu cunoștința și a cărui contemplație nu este lipsită de fapte.

Așadar întristarea și plăcerea fiind împărțite între suflet și simțire, cel ce caută plăcerea sufletului, primește întristarea simțurilor și devine cercat, desăvârșit și întreg. "Cercat" întrucât a experimentat prin simțire cele contrare; "desăvârșit", întrucât a luptat neobosit cu plăcerea și întristarea din simțuri, prin înfrânare și răbdare; "întreg", întrucât păstrează neștirbite, statornice și constante deprinderile care luptă cu dispozițiile simțirii opuse întreolaltă; aceste deprinderi sunt făptuirea și contemplația, care rămân legate întreolaltă și nedespărțite, făptuirea vădind prin modurile ei cunoștința contemplației, iar contemplația purtând, ca și rațiunea, platoșa virtuții cu fapta . Deci fiindcă Scriptura spune că întristarea ca și plăcerea sunt de două feluri și una se află în suflet, iar alta în simțuri, să privim pe scurt și cauzele lor. Întristarea din suflet este îndoită. Una este pentru greșelile proprii, alta este pentru greșelile străine. Iar cauza acestei întristări este în chip vădit plăcerea după simțuri a celui ce se întristează, sau a celor pentru care se întristează . Căci judecând drept, aproape că nu este păcat în oameni, care să nu-și aibă ca început al nașterii sale afecțiunea nerațională a sufletului față de plăcerea simțurilor ..Iar cauza plăcerii din suflet este, în chip vădit, întristarea după simțuri a celui ce se veselește și se bucură de virtuțile proprii sau ale altora .Căci după judecata cea dreaptă, aproape că nu este virtute între oameni, care să nu aibe ca început al nașterii sale întoarcerea înțeleaptă a sufletului de la simțire . Dobândind sufletul, care urmărește virtutea, această desfacere de simțire, aceasta din urmă se va afla în chip necesar în dureri și osteneli, nemaiavând unită cu ea puterea care ne născocește diferitele plăceri în temeiul afecțiunii voluntare a sufletului față de ele (15). Dimpotrivă această putere respinge acum bărbătește, prin înfrânare, năvala plăcerilor firești ale simțurilor. Iar față de ostenelile celor firești, ale simțurilor. Iar față de ostenelile și durerile fără de voie și potrivnice firii ce vin asupra-i, rămâne cu totul neînduplecată, neputând fi abătută de la deprinderea și de la frumusețea dumnezeiască a virtuții, de la plăcerea cea fără consistență. Și nu cade de la înălțimea virtuților ca să abată ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruța trupul de simțirea durerilor. Iar cauza întristării după simțuri este preocuparea totală a sufletului de cele conforme firii sale, pe când plăcerea după simțuri o produce în chip vădit lucrarea sufletului contrară firii  lui neputând avea alt început al nașterii ei decât abaterea sufletului de la cele conforme firii sale.

Căci lucrarea după fire a minții și a simțurilor sunt opuse una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor . Pentru că cele supuse minții sunt entitățile spirituale și necorporale, pe care le sesizează după ființă; iar cele supuse simțurilor sunt lucrurile sensibile și corporale, pe care le percep ele de asemenea după fire. Deci fiindcă nu e cu putință minții să străbată la cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, așezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fără lucrarea simțurilor care o întovărășește și care e înrudită cu lucrurile sensibile (18), pe drept cuvânt dacă se lipsește de înfățișările celor văzute, socotind lucrarea simțurilor care o întovărășește drept o lucrare naturală (19), care din cele spirituale și cele conforme firii, prinzându-se zicând cu amândouă mâinile de cele corporale și cele conforme firii. Purtate apoi de acestea în chip nerațional (din pricina simțirii care a biruit-o), mintea pe care o naște întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale conștiinței, iar pe de alta produce plăcerea de simțire, îngrășând-o cu născocirile mijloacelor de desfătare a trupului. Dacă însă mintea, de la prima atingere prin simțuri cu cele văzute, taie înfățișarea acestora și contemplă rațiunile duhovnicești ale lucrurilor, curățite de figurile, așezate pe ele, produce plăcerea din suflet, nemaifiind reținută de nici unul din lucrurile văzute prin simțuri, și naște întristarea din simțire, aceasta fiind lipsită de toate lucrurile naturale sensibile. Căci acolo unde simțurile sunt cârmuite de rațiunile în contemplarea celor văzute, trupul e lipsit de toată plăcerea după fire, neavând simțurile slobode și dezlegate de lanțurile rațiunii, ca să slujească plăcerilor. Dacă deci, precum am spus, întristarea sau durerea sufletului (căci sunt unul și același lucru) e produsă de plăcerea de simțire, iar întristarea sau durerea simțirii de plăcerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce dorește și nădăjduiește viata "păstrată în cer spre moștenire nestricăcioasă, prihănită și neveștejită, prin învierea din morți a Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos" (I Petru 1, 3), are în suflet o veselie și o bucurie negrăită, bucurîndu-se neîncetat de nădejdea bunurilor viitoare, dar în trup și în simțire poartă întristarea, sau ostenelile cauzate simțirii de feluritele încercări și de durerile prilejuite de ele. Căci orice virtute este însoțită de plăcere și de durere: durere pentru trup, care se lipsește de durerea dulce și lină, și plăcerea pentru suflet, care se desfată în duh cu rațiunile curățite de tot ce cade sub simțuri. Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viața aceasta (căci așa cred că se înțelege "acum") cu trupul pentru multe strâmtorări ce-i vin din încercările pentru virtute, să se bucure și să se veselească cu sufletul pururea pentru nădejdea bunurilor veșnice, chiar dacă simțirea e apăsată de durere. "Căci nu sunt vrednice pătimirile sufletului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi nouă" (Rom. 8, 18) zice Apostolul.

În felul acesta se poate omul bucura, după părerea mea, pentru ceea ce se întristează. Căci întristându-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucură cu sufletul de aceeași virtute, privind la frumusețea celor viitoare ca la ceva prezent . Pentru această frumusețe, cel ce se înnoiește necontenit prin nașterea sufletului în duh, moare în fiecare zi, asemenea marelui David (Ps. 43, 24; I Cor. 15, 31), prin renunțarea de bunăvoie la trup, având atât plăcerea mântuitoare, cât și întristarea folositoare . Iar prin întristare nu înțelegem pe cea nerațională, a celor mulți, care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale ce stârnesc în om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie și îl fac să fugă de cele ce nu trebuie să fugă , ci pe cea rațională și încercată de înțelepți în cele dumnezeiești și pe cea care descoperă răul prezent. Căci întristarea este un rău prezent ce se află în suflet când plăcerea simțirii împiedică discernământul rațiunii, sau în simțire când drumul sufletului înaintează neîmpiedicat în virtute, aducând cu atât mai multe strâmtorări simțirii, cu cât procură mai multă plăcere și bucurie sufletului închinat în Dumnezeu, prin lumina înrudită a virtuții și cunoștinței."

Dumitru Stăniloaie.