Biruinta prin Hristos, Domnul!

"Multe duhuri sunt mai puternice decât noi. Dar dacă suntem cu Hristos, vom ajunge să le biruim.

Când, în duh, mergem spre Fiinţa absolută, această cale ne pare infinită. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum putem fi luminaţi de această Stea care pare să fie la mii de ani lumină? Şi deodată vom descoperi că acest drum foarte lung poate să fie scurtat, că Dumnezeu se află foarte aproape de noi şi spune: “O inimi fără minte şi uşuratici în a înţelege şi a crede!”. Cum să trăim pentru a scăpa de înşelare? Nu trebuie să credem că participăm la suferinţele lui Hristos când, în starea de durere a fiinţei noastre – duh, minte, inimă şi trup – suferim pentru a nu mai face păcate. Dumnezeu singur, în judecata Sa, poate să considere suferinţele noastre ca o participare la kenoza Unicului Său Fiu. 

Calea noastră este aceea de a ne smeri, de a ne supune permanent; doar Dumnezeu poate să ne înalțe şi să ne preamărească. 

Fiind creştin nu poţi să trăieşti fără inspiraţie. Dacă un artist adevărat trăieşte zi şi noapte prin imaginile operei sale, atunci noi, fiind creştini, trebuie să fim cu mult mai atenţi. Trebuie să depăşim eforturile artiştilor pentru a trăi după duhul Evangheliei. 

Acum, cel mai important este ca Dumnezeu să vă inspire lupta voastră pentru mântuire. Când inspiraţia a fost dată, toată viaţa se umple de lumină şi de bucurie. Nu se mai remarcă amănuntele. 

Nu putem să ne îndumnezeim prin propria noastră asceză. Îndumnezeirea are loc prin sălăşluirea lui Dumnezeu în noi şi nu datorită propriilor noastre capacităţi. Imaginaţia constituie în acest caz un mare pericol. Trebuie să fim foarte atenţi şi să nu ne închipuim că atingerea acestui scop stă în puterea noastră. 

În schimb, pentru Dumnezeu totul este posibil. 

Duhul Sfânt poate să ne cerceteze chiar atunci când suntem cufundaţi în somn şi suntem cei mai slabi, neputincioşi. 

Scopul cel mai înalt al omului – a deveni purtător al Duhului Sfânt, fără început şi fără sfârşit – presupune o libertate totală. 

Or, viaţa de fiecare zi ne arată că prin lipsa de cunoaştere şi de înţelegere, lumea trăieşte o tragedie fără de sfârşit. Oamenii ignoranţi de Dumnezeu conduc lumea şi acţionează cu autoritate; milioane de oameni suferă datorită situaţiei lor absurde şi fără ieşire. În acest sens, oamenii ar trebui lipsiţi de libertate. Într-adevăr, darul divin al libertăţii este nedespărţit de cunoaşterea lui Dumnezeu; or, noi zăcem în întunericul necunoştinţei. Totuşi, Biserica continuă să predice necesitatea acestei libertăţi absolute. Căci dacă suntem lipsiţi într-un fel sau altul de această libertate, nu existăm. Noi nu putem să spunem ca Iisus Hristos: Eu sunt. 

Dostoievski spunea: “Totul îmi este îngăduit”.  În sens duhovnicesc, această expresie este, în întregime, adevărată, dar nu în realitatea în care trăim. Unde se înşeală Dostoievski, dacă se înşeală? 

În opera sa nu citează pe Sfântul Apostol Pavel care spune: “Totul îmi este îngăduit, dar nu totul îmi este de folos. Totul îmi este îngăduit, dar nu trebuie să fiu stăpânit de nimic”. Avem această libertate, această putere în noi? Cu siguranţă, nu. Astfel, suntem lipsiţi de capacitatea de a trăi după acest dar al libertăţii divine. Ce să facem?

Să-L părăsim pe Hristos, să alegem calea lată a lumii? Poate, dar atunci vom trăi şi vom muri cu nepăsare; viaţa îşi va pierde sensul. 

Cum să găsim o cale de salvare în viaţa noastră de fiecare zi? Cum să ne lucrăm mântuirea? 

Nu existăm fără darul divin al libertăţii, dar această libertate ne depăşeşte. 

Este necesară, dar nu putem să o înţelegem, nici să o dobândim în noi. 

Cum să trăim? Asceza ortodoxă ne dă un răspuns. Prin ea începem să trăim cu conştiinţa limitelor noastre şi în frică de Dumnezeu. 

Pentru a nu pierde binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptaţi pentru a păstra fiecare gând care va inspiră şi alungaţi orice gând care va ucide sufletul. 

Cum să ne curăţim firea de orice urmă a păcatului strămoşesc? 

Acesta este sensul vieţii ascetice. În afara ei, nu este mântuire. 

Multe duhuri sunt mai puternice decât noi. Dar dacă suntem cu Hristos, vom ajunge să le biruim. 

Manifestările exterioare ale ascezei, ca ţinerea posturilor, nu sunt suficiente. Trebuie să renaştem chiar din interiorul nostru. 

Cum să nu ne temem de Postul Mare? La începutul şederii mele în Muntele Athos, Postul Mare era pentru mine o mare sărbătoare: mă pregăteam pentru a primi revelaţia învierii noastre. Dacă însoţim această abstinență de hrană cu o rugăciune inspirată, în duh, nu numai trupul nostru va suporta această perioadă cu uşurinţă, ci chiar multe boli vor fi tămăduite. 

Cei care sunt sănătoşi prin firea lor şi care pot să se lipsească de hrană timp de câteva săptămâni, ajung la o stare de fericire. Patimile li s-au liniştit. Un sentiment viu de pace şi de prezenţă a lui Dumnezeu însoţeşte rugăciunea. 

Este o nenorocire ca astăzi să fim adesea lipsiţi de această putere de răbdare în nevoinţă. 

Astăzi este imposibil să impunem în totalitate rânduielile Bisericii. Pentru că sunteţi atât de diferiţi unii de alţii; fixaţi-vă fiecare o măsură a postului. 

Dezavantajul rânduielilor canonice este acela că linişteşte conştiinţa acelora care pot să le păzească şi le dau sentimentul că sunt mântuiţi. Aceasta este o gândire foarte naivă. Fariseii, asceţii, rabinii Vechiului Testament posteau de asemenea şi ei, dar aceasta nu era suficient. Hristos a spus: Dacă nu întreceţi virtuţile fariseilor, nu veţi putea să vă mântuiţi. 

Sfântul Pavel, acest mare geniu pe care ni l-a dat pronia divină, afirma că nici o lege nu a dus vreodată pe nimeni la mântuire. acestea fiind spuse, regulile Bisericii pot să fie, pentru început, un ajutor. 

Într-adevăr, dacă de la început suntem lăsaţi liberi, de capul nostru, putem să ne pierdem. 

Omul care a reuşit să se ridice deasupra oricărei legi a atins starea de îndumnezeire, adică mântuirea. Este mult mai important să fii conştient şi responsabil de fiecare mişcare a inimii şi a minţii, decât de a avea o regulă. 

Este mult mai greu să dobândeşti o anumită putere de discernământ, decât de a-ţi fixa reguli. 

În viaţa de fiecare zi, este foarte important să ne concentrăm mereu atenţia asupra poruncilor date de Dumnezeu, asupra a ceea ce trebuie să facem şi cum să facem. Totuşi, nu putem să ne eliberăm cu totul de gândurile murdare; nimeni, nici chiar cei mai desăvârşiţi, nu pot. Indiferent de starea atinsă, desăvârşirea nu împiedica niciodată că sufletul să fie tulburat. Având experienţa vieţii duhovniceşti, constatăm că ceea ce ne tulbura mai înainte devine, pur şi simplu, mai uşor de învins. 

În pustiu, Hristos se împotriveşte ispitelor diavolului printr-un refuz categoric, formulând chiar bazele teologice ale răspunsului Său. Este o lecţie pentru noi. De fiecare dată când avem un gând urât, trebuie să-l respingem imediat, să refuzăm a intra în dialog cu el. Dar această stare nu poate fi dobândită decât printr-o foarte îndelungată asceza, prin lucrarea harului în noi. 

Ce înseamnă a ne lucra mântuirea? 

Din tot ceea ce observăm în existenţa cosmică, să alegem ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi să ne despărţim de ceea ce este contrar voii Lui. 

Atunci, câte puţin, vom vedea cum viaţa noastră se va schimba. 

Dar să fim răbdători! Cu siguranţă, Dumnezeu poate să ne cerceteze pentru o clipă şi să ne deschidă ochii sufletului pentru totdeauna. Dar, de obicei, aceasta este rezultatul unei nevoinţe îndelungate, care nu are nimic comun cu iluziile. 

Citiţi pe Sfântul Siluan şi veţi descoperi cum sufletul sau trăia mereu în Hristos. Veţi înţelege cuvântul său, când spunea că sfinţii nu trăiesc nici o clipă fără rugăciune. 

Cum să discernem gândurile care vin din exterior de acelea care se nasc în inima noastră? Cel mai adesea, pătrunderea energiei demonice este atât de subtilă, încât o considerăm că făcând parte din noi înşine. Învăţătura moştenită de la Sfinţii Părinţi ne ajută, dar nu este suficientă. 

Tulburarea, neliniştea pe care un gând o provoacă în inima noastră este semnul că vine de la diavol. Aceasta este mai puternică, atunci când avem gânduri de hulă. Dacă nu ne îndulcim cu gândul pe care îl avem în inimă, dacă nu suntem mulţumiţi sufleteşte, este semn că acest gând nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol, care pătrunde înlăuntrul inimii noastre. 

Este foarte greu să deosebim gândurile care se nasc în inima noastră sub influenţa vrăjmaşului. Vom putea dobândi acest dar, progresiv, prin asceza, printr-o luptă împotriva patimilor pe care noi, copiii lui Adam, le posedăm. 

Treptat, vom începe astfel să deosebim, să simţim că acest gând sau acea mişcare a sufletului, nu este de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaş. Nu prin meditaţie dobândim aceasta, ci printr-un sentiment, o intuiţie imediată, extrem de subtilă şi dificilă de demonstrat, care este întotdeauna rezultatul unor ani îndelungaţi de asceză. 

După Sfântul Isaac Şirul şi părintele nostru Siluan, deosebirea gândurilor este condiţionată, de asemenea, de modul în care Duhul Sfânt acţionează în inimă, de experienţă pe care o avem de la har şi de atacurile demonice. Diminuarea sau pierderea harului este semnul că am primit un gând de la diavol. În schimb, un gând vine de la Dumnezeu, de la un înger sau de la Duhul Sfânt când ne umple de bucurie şi ne aduce o pace nespusă în suflet. 

                                                                                        Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997