Războiul impotriva iubirii de sine

       

"Tot în vremea când se afla la Schitul Sfântului Vasilie, Starețul Iosif se lupta cu asprime și împotriva iubirii de sine. Din acest motiv nu se schimba de haine. Dar fiindcă transpira foarte mult în timpul privegherii pe care o făcea cu Rugăciunea minții, pe trupul său au ieșit niște bube din pricina alergie!. Spatele său era plin de aceste bube care îi provocau o mâncărime cumplită. Simțea, pur și simplu, că spatele său ardea ca peștele în tigaie. 

Însă el nu dădea nici o importanță. Uneori, când îl deranjau foarte tare, el își freca spatele de perete și le spărgea. Cu o astfel de înfruntare a situației nu este de mirare ca starea lui s-a înrăutățit și el a devenit ca de lemn, nemaiputându-și mișca spatele. Rănile deschise pe care i le provocaseră bubele s-au infectat, umplându-se de puroi. Cu toate acestea Starețul nu s-a îngrijit de sine, ci le-a lăsat pe toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. 

Odată a mers la Mănăstirea Iviron pentru a primi posmag în schimbul unor mături. Și fiindcă distanța era mare și a transpirat mult, bubele s-au iritat și au început să-l deranjeze foarte tare. Oare ispititorul sa nu-i fi șoptit nimic? Ba da. Probabil că i-a zis ceva de genul: „Acum că ești la mănăstire, nu întrebi de vreun doctor ca să te consulte puțin? Doar ești și tu om”. 

Însă Starețul Iosif a rămas neînduplecat. Ca un pustnic ce era, socotea că aceasta este o lipsă de credință în Dumnezeu. Abia la sfârșitul vieții sale, după ce a dobândit experiență și discernământ, și-a schimbat principiile sale cu privire la medici și la medicamente. însă la acea vreme așa ceva era de neconceput pentru el. Deviza lui era: „moarte”. Dacă te pregătești pe sineți pentru moarte, atunci rabzi orice necaz. 

Tânărul nevoitor a luat în spate traista cu posmag, care era destul de încărcată, și a pornit pe jos de la Iviron la „Sfântul Vasilie”. Distanța este mare; dacă ar fi pornit de la mănăstire în zorii zilei, ar fi ajuns la sihăstria sa abia noaptea târziu. 

Pe drum și-a dat seama că bubele se spărseseră, pentru ca simțea cum flaneaua i se lipise de spate, iar puroiul îi curgea pe picioare în jos. Dar Starețul nici măcar nu s-a uitat să vadă ce se întâmplă. Le-a lăsat pe toate în purtarea de grijă a Maicii Domnului. Când, în sfârșit, a ajuns la colibă și a dat jos traista, a simțit că rănile erau atât de mari, încât ar fi putut încăpea o lămâie în ele! însă din nou nu s-a uitat să vadă ce se întâmplă, ci a lăsat totul în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. în cele din urmă rănile s-au vindecat încet-încet, dar i-au rămas semne pe spate până la sfârșitul vieții. Starețul nu a schimbat flaneaua până când aceasta s-a rupt cu totul și a căzut singură. 

Iată numai câteva din luptele cele mai presus de fire pe care tânărul ascet le ducea împotriva iubirii de sine. Această întâmplare s-a făcut cunoscută abia la sfârșitul vieții sale, când Starețul, fiind țintuit la pat de boli, a primit să fie șters cu un prosop de către părintele Iosif Vatopedinul. Cu acest prilej acesta a observat semnele rănilor vindecate, care erau ca ventuzele caracatiței, iar atunci când l-a întrebat de unde le are, pentru că știa că nu se lovise niciodată, Starețul i-a povestit cele petrecute. 

Cuviosul meu Stareț ne spunea: 

„Lupta împotriva, iubirii de sine este grea, dar pe toate le lucrează Harul lui Dumnezeu. Dacă omul, mai ales la început nu folosește asprimea, atunci frica și iubirea de sine îl înăbușă. Și dacă nu intră doar cu credința și fără șovăire în marea ispitelor, nu va primi ajutor simțit de la Dumnezeu și atunci nu va înainta nici un pas. 

De aceea, să nu fiți fricoși, mai ales acum, când sunteți la început, pentru a putea atrage Harul dumnezeiesc. Acesta obișnuiește să aducă mângâiere celor neclintiți în credință și tuturor celor care, pentru porunca și dragostea lui Dumnezeu, se aruncă în oceanul lepădării de sine. La sfârșit, când mintea se încredințează de primirea ajutorului pe care Domnul îl dă celor care cred, atunci primește o altfel de credință care nu este începătoare, ca cea pe care o are fiecare credincios, ci, așa cum spun Sfinții Părinți, este credința dobândită din contemplație a celor desăvârșiți. Acesta este primul stadiu în care omul începe să se (deosebească de cei mulți”. 

De asemenea, ne spunea că dacă ascetul lipsit de experiență nu se va încovoia la auzul batjocoririlor celor nepăsători și trândavi și nu se va pleca la cuvintele lor, atunci va înainta cu siguranță pe calea cea strâmtă și plină de scârbe a mărturisitorilor celor tăinuiți și necunoscuți. Va fi fericit dacă va avea și un Stareț neînșelat, care să-l povățuiască, să-l sprijine și să-l încredințeze că sporește în virtute cu ajutorul Harului lui Dumnezeu. 

„În primii ani ai nevoințelor mele eu nu am avut un povățuitor care să mă înțeleagă și de aceea am suferit mult din pricina neștiinței, a ocărilor și a batjocoririlor celor din jurul meu, ale celor ce se aflau întotdeauna înaintea mea”. 

    ARHIM. EFREM FILOTHEITUL

   STREȚUL MEU IOSIF ISIHASTUL