"Sfântul Sofronie Athonitul numeşte această ură față de el însuşi a celui ce se pocăiește „sfânta ură de sine”. El scrie că „din încordarea sfintei uri de sine, rugăciunea îşi află o puternică energie şi se face asemenea unei flăcări năvalnice". In această stare de rugăciune izvorâtă din pocăință, omul rămâne cu
îndelungărăbdare înaintea lui
Dumnezeu, simţind pe de o parte ticăloșia sa, iar pe de altă parte, mângâierea ce vine din sfințenia lui Dumnezeu. El dorește fierbinte ca prin pocăință statornic să-L trăiască pe Dumnezeu cât „mai adevărat” cu putință. Gheronda sublinia faptul că pocăința este singura nădejde a omului deznădăjduit, pe care căderea l-a netrebnicit, vătămând puterile sufleteşti şi chipul lui cel zidit după chipul lui Dumnezeu. Pocăința este marele dar al bunătății și iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Ea lucrează ca o iconomie plină de milostivire a lui Dumnezeu, făcută pentru ca personalitatea zdruncinată a omului să afle tămăduirea și armonia dintru început. Este calea de căpătâi prin care puterile sufletești și trupești ale omului se tămăduiesc și se întorc spre lucrarea lor firească.Este calea regăsirii frumuseții „celei dintâi”, a plăsmuirii „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". Dacă nu s-ar fi dat neamului omenesc acest mare dar al pocăinței, puțini s-ar fi putut folosi de Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul."
Arhimandritul EFREM VATOPEDINUL
MISTAGOGIA RUGACIUNII

Comentarii
Trimiteți un comentariu