Miezul nopții în pustia Muntelui Athos

       

"Am ieșit și am șezut pe o piatră. Se întunecă. Murmurul dulce al mării se putea auzi din depărtare. Toată dulceața veșniciei se adună în sufletul meu tulburat. 

Liniște nesfârșită. Am simțit prezența lui Hristos, Care știe să umple pustia. Puține momente în viață mi le-am petrecut astfel. Două ocazii, mai ales, mi-au venit în minte. Prima fiind în brațele nasului meu, ca mic copil, puteam auzi slujba catehumenilor în timpul căreia, prin glasul nasului meu l-am mărturisit pe Hristos ca să pot deveni mădular vrednic al trupului Său. A doua ocazie a fost acea noapte în care am primit învățătura binecuvântatului Gheron, ca să pot primi al doilea botez al pocăinței și să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Singura diferență este că în primul caz n-am putut înțelege mare lucru (aproape nimic) în timp ce a doua oară am fost conștient de mișcarea mea spre Dumnezeu. În acea noapte Dumnezeu mi-a trimis mâna Să și m-a hrănit cu cuvântul sfântului pustnic. 

Spune proorocul Isaia: „Fericit este cel ce își are sămânță în Sion și rudele în Ierusalim” iar egumenul mănăstirii Stavronikita tălmăcește plin de înțelepciune: „Și noi putem spune că suntem fericiți pentru că avem în Sionul Ortodoxiei – Sfântul Munte – sămânța sfinților nevoitori și în Ierusalimul ceresc avem o mulțime de rude. Ei trăiesc pentru noi și sunt lumină și nădejdea vieții noastre prezente și viitoare”. 

Doream să pun în practică o mică parte din ceea ce bătrânul nevoitor îmi arătase în timpul discuției, acela fiind pentru mine mai degrabă „pildă, iar nu dătător de lege”. Mi-am aplecat capul, mi l-am pus pe genunchi, – asemeni profetului Ilie, pe muntele Carmel – și am început să-mi încălzesc inima, ca să pot începe apoi rugăciunea lui Iisus. 

Orele nopții sunt dătătoare de viață pentru călugării ce sunt „lucrători ai rugăciunii neîncetate și ale prea dulcei amintiri a Lui Iisus înlăuntrul inimii lor”. 

Noaptea înrâurează puternic trăirea vieții îngerești, de aceea o preferă pentru lucrarea duhovnicească și pentru rugăciunea lui Iisus. Monahii desființează noaptea, de vreme ce viața monahală desființează totul. Viața monahală desființează moartea, căci nunta duce viața mai departe dar în același timp duce mai departe și moartea. O viață nouă se naște, viața ce urmează să se stingă. În timp ce în viața trăită în feciorie moartea încetează să amenințe omenirea. Viața unui monah este începutul veșniciei, viața adevărată, de aceea el trăiește realitatea eshatologică, felul îngeresc de viață. Domnul a spus: „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela și învierea cea din morți, nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Luca 20, 34-35). 

Monahul aparține altui veac. Viața prezentă devine veșnicie, devine trecerea nesfârșită a timpului! „Deși umbla pe pământ în feciorie, monahul atinge cerurile”. 

De aceea putem spune că viața în feciorie desființează chiar și noaptea. Noaptea devine zi, căci monahii trăiesc felul de viață eshatologic și îngeresc. Dacă „noaptea nu va mai fi acolo” potrivit Apocalipsei (Apocalipsa 21, 25), nici aici n-ar trebui să fie noapte pentru aceia care sunt îngeri în trup. Mielul, Soarele, Hristos îi luminează. 

Potrivit Sfinților Părinți, „noaptea este folositoare tuturor”. Este folositoare și sufletelor începătoare și celor desăvârșite. Începătorii sunt monahii care sunt în primul stadiu al vieții monahale, care trebuie să lupte cu patimile și să încerce să le schimbe în iubire dumnezeiască. Ei sunt „crescătorii de animale”, care încearcă să călăuzească vitele, adică stările pervertite ale sufletului. Iar cei desăvârșiți sunt cei ce au depășit acest stadiu. Ei au ieșit din robia Egiptului, adică de sub stăpânirea patimilor, în pustia nepătimirii și sunt păstori ce-și duc oile – mintea și inima curate – la muntele vederii dumnezeiești. Sfinții Părinți spun că noaptea este importantă și binefăcătoare pentru amândouă chipurile. 

Cei ce sunt în primul stadiu își amintesc păcatele ce le-au făcut în timpul zilei, „tulburarea greșelilor”. Descoperă păcatele cu ajutorul harului dătător de viață, adevărat iar nu închipuit și atunci încep să plângă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Ei nu lăsă să fie închise în adâncurile subconștientului toate gândurile vinovate, dorințele rușinoase și faptele păcătoase, ci intră cu puterea harului și alungă cu îndrăzneala tot ceea ce este sălășluit acolo, fiind astfel vindecați. Își curăță mintea și inima nu doar de gândurile complexe ci și de cele simple. Cei desăvârșiți își petrec noaptea într-un chip diferit. Fiind curățiți de toate stările potrivnice firii, dau slavă lui Dumnezeu, Preasfintei Treimi. Se odihnesc cu mintea și își îndreaptă gândurile și inimile spre muntele vederii dumnezeiești (theoriei). 

La căderea nopții, ei se gândesc la ziua facerii, când „pământul era netocmit și gol” și „întuneric era deasupra adâncului”(Facerea 1, 2). Când, la scurtă vreme după aceea, apar stelele, se gândesc la crearea stelelor și precum îngerii au lăudat pe Dumnezeu atunci, Îl lăudă și ei acum pentru întreaga zidire. În timp ce alții dorm și aparent nici nu există, aceștia stau treji, singuri cu Dumnezeu, slăvindu-l asemeni lui Adam înainte de Cădere. Când fulgera sau tună, se gândesc la înfricoșătoarea zi a Judecății. În locul glasului păsărilor de pradă, ei aud sunetul trâmbițelor ce cheamă morții să se ridice din morminte. Răsăritul luceafărului și zorile le amintesc de arătarea semnului Fiului Omului, Cinstită și de viață purtătoarea Cruce. Strălucirea soarelui le aduce în minte venirea în slavă a lui Hristos, Soarele dreptății. Aceia care neîntârziat se ridică să-L laude pe Hristos, sunt sfinții care vor fi răpiți în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh (I Tesaloniceni 4, 17) și cei ce nu se îngrijesc să laude la răsăritul soarelui pe Dumnezeu și dorm, sunt cei ce vor fi judecați ca păcătoși… Am încercat să trăiesc acea noapte în acest fel. Am încercat să-mi încălzesc păcătoasa și înghețată inima cu aceste gânduri. Când ea a început să se înmoaie, m-am rugat cu acele cuvinte pline de dragoste ale Fericitului Augustin: 

„Cel ce ești săgeata aleasă și sabie ascuțită, străpungând cu puterea Ta carapacea oțelită a inimii mele, pătrunde cu puterea iubirii Tale, ca sufletul meu să Te vadă. Sunt rănit de iubirea Ta, sunt rănit de dragoste pentru Tine. Zi și noapte vărs lacrimi îmbelșugate. Stăpâne, Te implor lovește-mi sufletul împietrit cu lancea ascuțită a iubirii Tale. Pătrunde în adâncimea ființei mele. Răcorește-mă cu apă vie. Deschide în ochii mei izvor de lacrimi veșnic curgătoare. Veghează-mă cu iubirea Ta neclintită. Dă-mi nădejde să-Ți văd slavă. Dă-mi lacrimi nesfârșite. Nu în această viață caut mângâiere ci în odaia cerească de nuntă, să fiu vrednic să te văd, Iubit, Domnul meu și Dumnezeul meu. Adu-mi sufletul uscat însetat după Tine, la șuvoaiele neoprite de apă vie. Sau, mai bine, Dumnezeul meu, Viața mea, Trage-mă spre Tine, Fântâna vie, ca să pot bea și să fiu săturat, și să trăiesc veșnic cu Tine. O, Tu, izvorul vieții umple-mi mintea cu revărsarea iubirii Tale mângâietoare; fă-mi inima să se reverse cu tristețea strălucită a iubirii Tale. Fie ca să uit grijile trecătoare ale lumii și să Te păstrez veșnic în inimă”. 

Apoi am repetat cu toată puterea rugăciunea lui Iisus, așa cum am învățat de la pustnic. Nu știu cât am rămas acolo. Sunt momente când acele ceasului nu se mai învârt. Timpul se oprise în veșnicie. 

Miezul nopții trecuse demult. 

Puteam vedea acum colibele monahilor cum se luminau una după alta. 

Privighetorile începeau să-și înalțe cântecul lor. „Izvoarele smereniei” ce încep să se reverse și să ne ude pământul însetat! „Turle înflăcărate ale muntelui” ce revarsă lumina! „Crinii cu bun miros și bine plăcuți” ce înmiresmează lumea întreagă! Chiliile vor răsuna de glasurile lor în scurt timp și se vor umple cu lacrimi de pocăință sau lacrimi de dumnezeiască luminare. Ei se ridică să laude pe Hristos și să-i ceară să trimită harul Său dumnezeiesc, milă Sa îmbelșugată. 

Iisuse, frumusețea cea mai presus de minte și atotbună, slăvescu-Te pe Tine că ai făcut că voia și puterea una să fie. Iisuse, dragoste dumnezeiască și mult dorită, slăvescu-Te pe Tine ca nemărginită lume o porți cu puterea Ta. 

Iisuse, Cel ce ești Calea, Adevărul și Viața, mulțumescu-Ți Ție că pe calea adevărului mă călăuzești prin cuvintele Tale de viață dătătoare. 

Iisuse, Cel ce ești desăvârșita vedere a celor fericiți, mulțumescu-Ți Ție că învrednicești cu slava Ta firea noastră cea căzută. 

Iisuse, Cel ce ești Lumina mai presus de toată lumina, cu frica mărturisescumă Ție că în întunericul păcatelor încă mă scald. 

Iisuse, Cel ce ești Judecătorul tuturor, mărturisescu-mă Ție că nicicând până acum de iubirea Ta n-am fost pătruns. 

Iisuse, Cel ce ești căldura de viață dătătoare și preadulce, încălzește-mi frigul sufletului. 

Iisuse, Cel ce ești veșmânt înstelat și preastrălucitor, acoperă-mă și pe mine cel gol. 

Iisuse, Cel ce ești începutul și mijlocul și sfârșitul meu, curățește-mi inima cea plină de multe necurații. 

Iisuse, Cel ce Ești, în toate și mai presus de toate, Dumnezeul meu, arată-Ți fața ta spre mine și mă mântuiește. 

Iisuse, Cel ce ești mai presus de toată mintea, arată-mă întreg prin adunarea minții și prin rugăciune neîncetată. 

Iisuse, Cel ce ești taină mai presus de toată cunoașterea, ridică-mă deasupra a toată simțirea și cugetarea. 

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă. 

În aceste ceasuri întregul Munte este în flăcări, iar diavolul urla, rănit de moarte. Monahii cu adevărat sunt îndumnezeiți. "

   O NOAPTE ÎN PUSTIA SFÂNTULUI MUNTE ATHOS