Inima ni se acrește de veninul gândurilor răutății

 

"Inima ni se acreşte de veninul gândurilor răutății când uitarea ne desface pentru multă vreme de atenția și de rugăciunenea lui Iisus. [120]" 

Inima ni se acrește de veninul gândurilor răutăţii. Veninul este săgeata care străpunge inima, ceva care ne oträveşte: o lovitură, o nereușită, o tristeţe, când simțim că rezultatul este diferit de ce aşteptam. Așa cum fierul ruginește de la sine, singur scoate la iveală cocleala, rugina, tot aşa şi veninul răutăţii vine din noi înșine. O spune și Sfânta Scriptură (lis. Sir. 12, 10).Sfântul deci foloseşte cuvântul venin ca să arate că, atunci când inima noastră se amărăște, nu e de vină diavolul, nici fratele nostru care s-a răzbunat pe noi sau ne-a acuzat, ci suntem de vină noi înșine. Eu nasc în mine otrava. Propria mea fiere o scoate și îmi otrăvește întreaga existență și mă amărăsc. Astfel se explică durerea, nereușita și tristeţea omului care nu gândește realist, ci trăiește în imaginaţie, târât de demoni. Vrăjmaşul, desigur, îşi face lucrul său, dar lucrul nostru este să luăm aminte la noi înșine.

Când uitarea ne desface pentru multă vreme de atenția şi de rugăciunea lui Iisus. Uitare este când pierdem din vedere adevărul, pe cele care au importanță pentru viaţa noastră duhovnicească. De asemenea, a-L uita pe Dumnezeu şi binefacerile Lui şi faptul că gândurile noastre sunt o minciună,rezultate şi vlăstare ale răutăţii propriului nostru suflet, şi nu ai iubirii şi bunătăţii Domnului. Dar uitând cele care ne privesc cădem în indiferenţă. Prin urmare, uitarea nu ne lasă să acţionăm. Ne face când să părăsim rugăciunea, când să o începem, iar atunci ne desface de atenţia şi de rugăciunea lui Iisus.Atenţia este trezvia, iar rugăciunea lui Iisus este conținutul pentru că mintea noastră nu poate să rămână goală.Dar ca să nu se umple cu nimic altceva decât cu rugăciunea lui lisus, e nevoie de atenţie. Cu această lucrare putem să lepădăm gândurile și să introducem în inima noastră rugăciunea lui Iisus.

Când nu vedem rezultate pozitive în viaţa noastră, ne amărâm şi zicem: „Am obosit de atâţia ani. Fac neîncetat rugăciunea, dar ce roade am? Unde-i Dumnezeul meu? Unde-i bucuria mea? larăși sunt mâhnit, iarăşi am aceleaşi probleme, iarăşi aceleași gânduri." Dar de ce ne amărâm? Pentru că intră în noi veninul, răutatea, rugina care ne amărăște.De exemplu, fac rugăciune rugându-l pe Dumnezeu să-mi dea răbdare, mărime de suflet, smerenie. Și în timp ce știu că Dumnezeu aleargă la cel ce se nevoieşte, nu vreau să mă nevoiesc, să fac propriul meu exerciţiu. Cu toate acestea, aștept ca Dumnezeu să-mi dea virtuţi. Dumnezeu nu-mi dă nimic, iar eu mă mâhnesc, cad în dezamăgire și zic: „Aş fi putut și să nu mă fac monah!" Iar unui frate începător se poate sǎ-i spun: „Eu am dat-o în bară cu călugăria, vezi să nu dai și tu!" Asta-i concluzia mea, pentru că, uitând de Dumnezeu, sunt neglijent, nu am trezvie, iar rugăciunea lui Iisus se pierde.

Aşadar, când obosim sufletește și trupește, cauza de obicei se ascunde în această expresie: inima ni se acrește. Dimpotrivă, când inima e veselă, se veseleşte şi chipul (Pilde 15, 13),suntem bucuroşi

Cuvânt despre trezvie. Arhimandrit Emilianos Simonopetritul